bicău, bicauă, (bdicău), s.n. – Cătușe, piedică; greutăți la picioare (ref. la persoanele întemnițate); obadă: „Pușca nouă ruptă-n două / Și pe mine în bicauă” (Bârlea 1924: 13); „Fetele de pe Vișauă / Pun găinile-n bicauă / Și-așa le face să oauă” (Brediceanu 1957: 70). – Et. nec.