Definiția cu ID-ul 533781:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

bătăi (acustice) (fr. battements; it. battimenti; germ. Schwebungen; engl. beats), alternări regulate ale tăriei sunetului care rezultă din interferența (suprapunerea, compunerea) a două sunete de frecvență* puțin diferită și de amplitudine* egală (sau aproape egală). O imagine plastică a fenomenului b. se poate avea suprapunând unde 1 și 2. Însumarea lor, adică a elongațiilor (v. sunet) moment cu moment, creează unda 3, rezultanta undelor 1 și 2, care are amplitudine regulat variabilă, între maximele M și minimele m. Este un caz de așa-numita „modulație de amplitudine”. Existența maximelor și a minimelor produce senzația unor pulsații, a unor „valuri” sonore periodice. Fiecare maxim al undei 3 dă naștere la o b. Numărul acestora pe s este egal cu diferența dintre frecvențele sunetelor 1 și 2 ♦ Fenomenul b. are diferite utilizări în muzică (acordarea* tuburilor de orgă*, a anciilor* de armoniu* sau a coardelor* de pian; producerea unor efecte speciale etc.). 1. Când un sunet este produs de 2 sau 3 coarde (cazul pianului), unisonul* perfect al fiecărui grup de coarde se obține atunci când coardele fiecărui grup nu produc b., ceea ce se controlează ușor cu urechea. La orgă, la pian sau la armoniu, cvintele perfecte fiind temperate*, se acordează la o valoare ceva mai mică decât aceea a cvintelor perfecte naturale* respective. Ex. începând acordarea cu sunetul la = 440 Hz al diapazonului (5), prima cvintă perfect superioară va trebui să corespundă raportului de frecvențe 659/440 = 1,149, iar nu raportului 660/440 = 3/2 = 1,5 din gama* naturală. Trebuie deci ca între mi natural și mi temperat să se audă o b. pe s. (660-659=1). În alte octave* ale pianului, cvintele „bat” cu alte valori. La orgă, în registrul (II, 1) unda maris („valul mării”), o tastă* comandă două tuburi puțin dezacordate, care produc 6-8 b. pe s, ceea ce face să se audă un sunet ondulant, ușor tremurat. ♦ Fenomenul b. a fost invocat de Helmholtz pentru elaborarea teoriei sale asupra genezei fizice a consonanței* și a disonanței*. Explicația mecanismului b. se bazează pe faptul că un sunet, chiar simplu (fără armonice*), excită nu o singură fibră (rezonator auricular) din urechea internă, ci un grup de fibre apropiate, printre care există una care îndeplinește condiția de maximă rezonanță*. V. auz (I, 1).