ARĂTARE A face arătare (înv.) = A reclama: Bărbatul tău o căldare / Arată c-ar fi găsit / Și alții fac arătare / Că două sunt negreșit. (ANTON PANN) Și cu toate acestea, nici la fata aceia, nici la acest fecior n-au făcut norodul vreo arătare, nici au eșit cu stâlpări și cu ramuri întru întâmpinarea lui Hristos, precum au făcut astăzi, la înviiarea lui Lazar. (ANTIM IVIREANUL) A fi de arătare (înv.) = A fi bun de exemplu, de model: Decii fiind leșii coprinși de atâta nevoie, începură a grăi rău de craiul său, întăi cu taină, iară mai apoi în gura mare îl vinuia c-au venit fără cale, de i-au adus ca să-i piarză pre toți și socotiia toate semnile câte să făcuse rele, că au fostu lor de arătare ca să fie conceniia [concenie = prăpădire, exterminare] lor. (GR. URECHE) A fi la arătare (pop.) = A fi aproape: El era la arătare de casă. A pune la arătare (pop.) = A pune ceva în lumina adevărată: Abia mult mai târziu, felul lui de a fi a fost pus la arătare de cei apropiați. A scoate la arătare (pop.) = A dovedi: Cine va putea să scoață la arătare creștinătatea lui cea desăvârșit și cugetul lui creștinesc, pentru ca să se învrednicească dumnezeeștilor făgădueli, pentru ca să se împărtășască bucuriei cei nespuse a împărăției ceriului? (ANTIM IVIREANUL) A veni la arătare (pop.) = A ieși la iveală: Cine iaste, dară, acela acum, carele să poată spune mărirea zilii aceștiia, desăvârșit și precum să cade? Că tot ce au fost mai slăvit în legia veche și în cea noao, în ceriu și pre pământ, la arătare a eșit, căci acolo au fost mai marii prorocilor, ai legii vechi și mai marii apostolilor ai legii noao. (ANTIM IVIREANUL)