ANAGRAMĂ Cuvânt obținut prin reordonarea literelor / sunetelor din componența altui cuvânt: alb – bal, luna – alun, zarvă – varză, livadă – validă, Roma – amor. În afara jocului pur, anagrama se utilizează pentru alcătuirea pseudonimelor: Petru Maior – Mitru Perea. • Ca figură* de stil, anagrama este o formă de repetiție a sunetelor, cu rol structurant în textul poetic (F. de Saussure): Până când în lente / Antene atente / O coborî (Barbu); Să ne privim trecutul în față, liniștit, Când urma lui de umbră începe să ne doară (Arghezi); Facem sicriu din sicomori / și-adulmecare / sicriu te facem pentru ce iubești (N. Stănescu). Anagrama poetică se apropie ca efect de paronomază*, cu deosebirea că anagrama creează jocul sonor formând, de regulă, al doilea termen exclusiv din litere existente în primul, cu variante nesemnificative (de ex., sicriu este cuprins fonetic în cuvântul sicomori, dacă se face abstracție de variația o – u, urmă diferă de umbră doar prin absența lui b, iar antene și atente dublează diferit consoanele n și t. • O formă particulară de anagramă este palindromul*, cuvânt care își păstrează forma indiferent dacă e citit de la stânga la dreapta ori invers: cuc, cojoc, ele, Ana. Vezi ALITERAȚIE; ASONANȚĂ; PARONOMAZĂ. M.M.