16 definiții pentru altissima

cenușár [At: ALECSANDRI, T. 1758 / V: ~șér / Pl: ~e sn, ~i sm / E: cenușă + -ar] 1 sm (Rar) Persoană care adună cenușă pentru fabricarea săpunului. 2 sm (Rar) Cenușotcă. 3 sm (Mol; înv; gmț) Copist prost (care usca cerneala presărând cenușă). 4 sm (Bot; reg) Arbore cu flori mici, galbene-verzui, cu miros neplăcut Si: arbore-puturos. 5 sn Loc de sub sobă unde cade cenușa. 6 sn Loc unde se depozitează cenușa. 7 sn (Rar) Scrumieră. 8 sn (Rar) Urnă în care se păstrează rămășițele morților incinerați. 9 sn Cearșaf în care se pune cenușă amestecată cu paie, deasupra rufelor spălate și așezate în putină sau prin care se leșia când se albeau cămășile. 10 sn Cadă mare îngropată în pământ în care se punea var nestins pentru a se face lapte de var. 11-12 sn (Tăb) Bazin sau butoi în care se efectuează, cu ajutorul unor substanțe chimice, depilarea pielii și prepararea ei pentru prelucrare. 13 sn (Tăb) Aparat cu care se îndepărtează părul de pe pielea întrebuințată pentru încălțăminte. 14-15 sn Cenușărire (3-4).

CENUȘÁR, (I) cenușare, s. n., (II, III) cenușari, s. m. I. S. n. 1. Cutie de metal așezată sub grătarul locomotivei sau al unei sobe de încălzit, al unui cuptor etc., în care cade cenușa rezultată din ardere. 2. Atelier sau secție dintr-o fabrică de tăbăcărie în care se execută operațiile premergătoare tăbăcirii. ♦ Bazin folosit în tăbăcărie, în care se pun pieile crude, cu o soluție de lapte de var, pentru a le curăța de păr. ♦ Soluție de lapte de var proaspăt sau alcalin, folosită pentru depilarea pieilor crude și îndepărtarea epidermei. 3. Urnă în care se păstrează cenușa unei persoane incinerate; urnă cinerară. II. S. m. (Înv. și ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S. m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroană ovală, cu frunze compuse și cu flori mici verzi-gălbui (Ailanthus altissima).Cenușă + suf. -ar.

GÚRĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului.Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

cenușár (copist, arbore) s. m., pl. cenușári

cenușár (cutie, atelier, urnă) s. n., pl. cenușáre

gúră s. f., g.-d. art. gúrii; pl. guri

CENUȘÁR s. 1. v. urnă funerară. 2. (Transilv., Mold.) leșier. (Prin ~ se strecoară leșia.) 3. (BOT.; Ailanthus altissima sau glandulosa) oțetar fals, (reg.) arbore-puturos.

CENUȘÁR s. v. scrumieră.

GÚRĂ s. 1. (ANAT.) (reg.) mordă, (înv.) rost, (peior.) bot, plisc, rât, (Ban. și Transilv. peior.) flit, (arg.) mestecău. (Își bagă ~ peste tot.) 2. (ANAT.) (înv.) rost, (fam. și peior.) cloanță, fleancă, (peior.) bot, (Mold. și Bucov. peior.) leoapă, leoarbă, (fam. și fig.) clanță, clobanț, clonț, fofelniță, hanță, meliță, moară, papagal, plisc, pupăză, râșniță, trombon, țarcă, (arg.) muie, muzicuță. (Nu-i tace ~ toată ziua.) 3. gură-cască v. cască-gură; gură căscată v. cască-gură. 4. v. bot. 5. (BOT.) gura-lupului (Scutellaria altissima) = (reg.) colțul-lupului. 6. v. sărut. 7. v. dușcă. 8. v. îmbucătură. 9. v. glas. 10. v. buză. 11. (reg.) pieptar. (~ a hamului.)

GÚRĂ s. v. afirmație, cuvânt, declarație, margine, mărturisire, relatare, spusă, tăiș, vorbă, zisă.

CENUȘÁR1 ~e n. 1) Cavitate în partea de jos a unei sobe, unde cade cenușa. 2) Bazin cu o soluție specială de var, în care se pun pieile pentru a îndepărta părul și epiderma. 3) Vas în care se păstrează cenușa unui mort după incinerare; urnă cinerară; urnă funerară. 4) înv. Vas de diferite forme și dimensiuni, în care se scutură scrumul sau se aruncă mucurile de țigară; cenușerniță; scrumieră. /cenușă + suf. ~ar

CENUȘÁR2 ~i m. înv. peior. Copist necalificat într-o cancelarie. /cenușă + suf. ~ar

GÚRĂ ~i f. 1) (la oameni) Cavitate în partea inferioară a feței, delimitată de buze. * ~-cască a) calificativ dat unei persoane care pierde vremea, manifestând interes pentru toate nimicurile; b) calificativ dat unei persoane care stă nedumerită, neînțelegând ce i se spune; c) calificativ dat unei persoane nepăsătoare și distrate. ~-de-lup defect congenital al feței omului, constând dintr-o fisură la buza și gingia superioară, prin care cavitatea bucală comunică cu fosele nazale. ~-n ~ foarte aproape unul de altul. A fi cu sufletul la ~ a) a respira cu greu (de emoție, de oboseală etc.); b) a fi aproape de moarte. A uita de la mână până la ~ a uita foarte repede. A da cuiva o ~ a săruta pe cineva. 2) (la om și la animale) Organ de alimentare prin care se introduce hrana. * De-ale ~ii alimente; hrană. A pune (sau a lua) ceva în ~ a mânca puțin. A da și bucățica de la ~ a da și puținul pe care-l are. A-i lua pâinea de la ~ a lipsi de mijloace de existență. A da (cuiva) mură-n ~ a da cuiva totul de-a gata. A se duce (drept) ca pe ~a lupului a dispărea fără urmă. A țipa (sau a striga) ca din ~ de șarpe a striga disperat. ~a-leului plantă erbacee decorativă cu flori bilabiate, de diferite culori. ~a-lupului plantă erbacee cu frunze alungite și cu flori violete. 3) Cantitate dintr-un aliment cât se poate apuca cu un asemenea organ de alimentare dintr-o singură dată; îmbucătură. 4) Persoană (membru al unei familii) care trebuie hrănită. 5) Parte a aparatului de vorbire. * A închide (sau a astupa) cuiva ~a a face pe cineva să tacă. A tăcea din ~ a nu vorbi. Cu jumătate de ~ fără mare dorință. A lua vorba din ~ a spune ceea ce vrea să spună altul, în momentul respectiv. A lua (pe cineva) ~a pe dinainte a destăinui ceva involuntar. A avea (sau a fi) ~ spartă a fi prea vorbăreț. A avea o ~ cât o șură a) a avea gură mare; b) a fi guraliv. A fi bun de ~ a vorbi mult; a fi limbut. A fi numai ~a de cineva a promite fără să se țină de cuvânt. A intra în ~a lumii a fi vorbit de rău. A se pune în ~ cu cineva a intra în conflict cu cineva. A se lua după ~a cuiva a acționa după sfatul cuiva. A sări cu ~a la cineva a certa pe cineva. ~ile rele bârfitori. 6) Facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; glas. ◊ A nu i se auzi ~a a fi tăcut. A striga (sau răcni, a țipa) cât îl ține ~a, a striga (sau a răcni, a țipa) în ~a mare a striga foarte tare, din răsputeri. A nu avea ~ (să răspundă, să vorbească ceva) a nu îndrăzni să răspundă sau să vorbească. 7) Deschizătură (a unei încăperi, instalații, a unui obiect etc.) prin intermediul căreia se introduce sau se evacuează ceva. ~a cămășii. ~ de canal. ~a beciului. ◊ ~ de foc armă grea de foc. A lega ~a pânzei a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. 8) Loc unde se varsă o apă (curgătoare). ~a râului. ◊ ~ de incendiu gură de apă la care se racordează un furtun pentru a lua apa aflată sub presiune, în caz de incendiu. [G.-D. gurii] /<lat. gula


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

Dickia altissima Lindl. Specie cu flori în număr mare, dispuse într-o inflorescență ramificată, pe un peduncul la tinerețe făinos, mai tîrziu glabru (sepale galbene-deschis, petale galbene-intens). Frunze (25-30 cm lungime) ovat-triunghiulare, pe margini cu spini.

S. altissima L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori albastre-violete așezate în raceme lungi pînă la 0,30 m. Corolă lungă de 1,4 cm, ou buza-superioară albastră-violetă, cea inferioară albastră-albicioasă. Frunze ovat-alungit-eliptice și cordate la bază, vîrf bont, crenate, opuse, pubescente numai pe nervuri, lung-pețiolate. Plantă erbacee, perenă, înaltă pînă la 0,60 m, tulpină slab-pubescentă sau glandulos-pubescentă, dreaptă, ramificată.

Vernonia altissima Nutt. Specie care înflorește vara-toamna. Flori, pînă la 30, dispuse în capitule, foliolele involucrului cu vîrf ascuțit, cu peri pe margine, corolă purpur, papus purpur. Frunze lanceolate sau ovat-lanceolate, vîrf lung, ascuțit, spre bază îngustate, sesile, pe partea inferioară slab-pubescente, la bază puțin crenate, în rest nedentate. Plantă erbacee, glabră, pînă la 2,20 m.

Intrare: altissima
altissima