bărbát, -ă s.m., adj. I s.m. 1 Persoană adultă de sex masculin. ♢ Bărbat de stat v. stat. ♢ Loc.adj. De bărbat = bărbătesc. Voce de bărbat. ♢ Loc.adv. (Ca) de la bărbat la bărbat = ca între bărbați. ♢ Expr. A nu ști de bărbat v. ști. ♦︎ Soț (în raport cu soția sa). ♢ Expr. A pus bărbatul cîrpa v. cîrpă. A(-i) da cuiva de bărbat pe cineva v. da. Și-a găsit hîrbul capacul, tigva dopul și lelea bărbatul v. tigvă. 2 Om puternic, curajos, de acțiune. II adj. 1 (despre oameni) Care este curajos, voinic, puternic; activ. 2 (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care trădează bărbăție, curaj, vitejie. • pl. -ți, -te. /lat. barbatus, -i.

Virgil Prenume exclusiv masculin frecvent, Virgíl (mai rar Virgíliu) continuă la noi un vechi gentilic roman Vergílius, ajuns celebru în toată lumea datorită lui Publius Vergilius Maro, cel mai mare poet latin. În mod curent, numele gentilic este explicat prin lat. virga „ramură verde și subțire, nuia, creangă tînără” (de aici rom. varga și numele unui vechi obicei practicat în seara Anului Nou, Vergelul, semnalat chiar de D. Cantemir), semnificația inițială a lui Vergilius fiind probabil aceea de „mlădios, tînăr”. Numele se păstrează în uz și în epoca creștină, dovadă fiind prezența în onomasticonul sacru a unui episcop și apostol al Carintiei, la Salzburg, în sec. 8; cultul acestuia, puțin răspîndit, nu a putut sprijini prea mult popularitatea lui Virgil, care capătă din nou strălucire începînd cu perioada Renașterii, alături de alte nume ale antichității. Introdus la noi pe cale cultă din secolul trecut, sub impulsul mișcării de emancipare a românilor din Transilvania, generat de Școala ardeleană, Virgil ajunge foarte repede nume favorit chiar în mediul rural. ☐ Fr. Virgile, germ. Virgil(ius), it. Virgilio, magh. Virgil, fem. Virgilia. ☐ Publius Vergilius Maro, 70 – 19 î.e.n., autorul Bucolicelor, al Georgicelor și al epopeii eroice Eneida, a avut o influență covîrșitoare asupra literaturii europene; încă din evul mediu Vergiliu era considerat maestru inegalabil și simbol al rațiunii umane, o încununare a acestei deosebite prețuiri fiind alegerea lui ca mentor și ghid al lui Dante în călătoria prin Infern (Divina Comedie).

ALMĂȘANU, Virgil (n. 1926, Baccialia, Basarabia), pictor român. Lirism stăpînit, scheme geometrizate în care figurația este sugerată, gamă cronică rafinată („Epos legendar – Mihai Viteazul”, „Moment revoluționar, 1848”). Autor de lucrări monumentale.

BĂRBAT, Virgil I. (1879-1931, n. sat Rasa, jud. Călărași), sociolog român. Prof. univ. la Cluj. Unul dintre inițiatorii planului de culturalizare a Transilvaniei, denumit „Extensiunea universitară”. Preocupat îndeosebi de sociologia culturii („Dinamism cultural”, „Premisele umane ale culturii moderne”). A înființat și condus „Revista de sociologie”.

CARIANOPOL, Virgil (1908-1984, n. Caracal), poet român. Versuri avangardiste („Un ocean, o frunte în exil”), lirică neoclasică, tradiționalistă („Flori de spin”, „Elegii și elegii”) și care exaltă sentimentul național („Ștergar românesc”); memorialistică („Scriitorii care au devenit amintiri”).

CÂNDEA, Virgil (1927-2007, n. Focșani), istoric român. M. coresp. al Acad. (1990). Contribuții în domeniul istoriei culturii medievale și moderne („Les icônes melkites”, „Stolnicul între contemporani”, „Mărturii românești peste hotare”). M. coresp. al Acad. (1991).

CONSTANTINESCU, Virgil Niculae (1931-2009, n. București), inginer mecanic român, m. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la București. Contribuții în teoria lubrificației (lubrificația cu gaze, lubrificația turbulentă, interacțiuni vîscos-nevîscos în aerodinamică). Lucrări privind lagărele de alunecare, dinamica fluidelor vîscoase etc. Acad. (1991).