braniște s.f. 1 Pădure sau parte de pădure cu arbori bătrîni, în care este interzisă tăierea lemnelor. ♦ Gener. Pădure. ◊ Zic. Braniște nu se face de-o tufă v. tufă. 2 Luncă sau teren împrejmuit de arbori. 3 (înv., reg.; mai ales cu determ. „domnească”) Moșie domnească folosită ca pășune și fîneață. 4 (reg.) Relație de dragoste interzisă. • pl. -i. /<bg. бранище.

butură s.f. (reg.) 1 Butuc. Sta oropsit p-un buture de stejar (DELAVR.). 2 Bucată de lemn cu noduri și cu alte defecte, care se despică și se prelucrează, fiind considerată sortiment inferior al lemnului de foc; ciot. 3 Trunchi scorburos. 4 Butuc de viță-de-vie. Pasăre albă... Pe buturi de viță se puse (POP.). • acc și butură. pl. -i. și butur, buture s.m. /cf. butuc.

Valeriu Răspîndit și frecvent astăzi, Valériu, fem. Valéria, reproduce pe cale cultă un cunoscut nume gentilic Valérius, purtat de membrii unei foarte vechi ginte romane, Valéria; dintre aceștia, celebri sînt în istorie Publius Valerius Publicola, sec. 6 î.e.n. (figură legendară, învingător al etruscilor și al lui Porsena), Marcus Valerius Corvus, sec. 4 î.e.n. (consul și general roman, învingător al volscilor, samniților și etruscilor, căruia Augustus îi ridicase un monument; pentru cognomen → Corvin), Marius Valerius Maximus Corvinus, sec. 3 î.e.n. (eliberînd orașul Messana din Sicilia – astăzi Messina – de sub cartaginezi, primește și supranumele Messala) etc. Folosit deci de multă vreme, Valerius (a cărui formă mai veche era Valesius) a fost explicat, încă din antichitate, prin vb. valere „a fi puternic”, apoi „a fi sănătos” și este înrudit cu un alt nume frecvent astăzi → Valentin. Interesant de menționat este faptul că, atunci cînd se făceau recrutările sau recensămintele la romani, primii trecuți pe liste erau cei numiți Valerius, așezarea „celor puternici” în frunte fiind considerată de bun augur. De la Valerius au fost create apoi, în epoca imperială, prin derivare cu suf. -anus și -inus, Valerianus, fem. Valeriana și Valerinus (atestat în epigrafia latină). Devenite nume independente și purtate de creștinii din primele secole ale erei noastre, Valerius, Valeria, Valerianus pătrund în onomasticonul sacru, răspîndindu-se astfel, prin cultul unor martiri, în Europa. Mult mai frecvente în apus, numele ajung prin filieră greco-slavă la români. Prezența lui Valerie, Valerian și Valerin în onomastica noastră veche ridică însă cîteva probleme, care n-au fost rezolvate încă, referitoare la proveniența unor vechi forme populare Velerín, Velér și Lér, binecunoscute din folclor. Interesantă este mai ales figura legendară a lui „Ler împărat” (probabil legat și de „Lerul Ler” din colinde) pus în legătură fie cu numele amintite, fie cu Galer(ius); și Galerius și Valerian (ne referim la împărații romani cu aceste nume) au avut legături cu regiunile de la Dunăre, ultimul luptînd chiar aici cu marcomanii, goții, carpii și sarmații (lucruri mai sigure se vor putea spune probabil numai după o comparație a onomasticii folclorice din întreaga zonă balcanică). Ler(u) sau Lera (în rusă de ex., Lera, Lerusea, Leruha etc. sînt hipocoristice curente pentru Valerii sau Valerian) apar ca nume personale și în documentele noastre mai vechi, prima atestare, printr-un toponim, datînd din 1390-1400 (este vorba de „muntele Lereștilor” din Muscel). Din aceeași familie fac parte probabil și Vale sau Valu, de aici toponimul Vălești, Vălucu etc., forme care își găsesc paralele tot în onomastica slavă răsăriteană, unde Valea este un frecvent hipocoristic de la Valerii sau Valerian (acest lucru nu înseamnă neapărat că este vorba de împrumuturi, ci de existența unui model de formare a hipocoristicelor, comun multor popoare). Dar cum toate aceste forme par mai degrabă urme dintr-o perioadă mai veche a onomasticii noastre (prezența în toponimie este elocventă în acest sens), putem afirma cu certitudine că Valeriu și Valeria, Valerian și Valeriana (ultimele două cu apariții foarte rare, probabil și din cauza apropierii de un cunoscut sedativ, extras dintr-o plantă numită valeriană) au fost reluate în epoca noastră, pe cale cultă, din Occident sau din istoria romană. Forma masc. Valer pare din ce în ce mai puțin folosită, frecvente fiind însă derivatele Valerică și Valerica sau hipoc. Vali (acesta poate proveni și de la Valentina). ☐ Fr. Valère sau Valéry, Valérien, fem. modern Valérie, germ. Valerius, Valerian, Valeria (Valerie, Walli), it. Valerio, Valeria, Valeriano, Valeriana, magh. Valer, Valeria, bg. Valer(i), Valeria, Valerian, rus. Valerii, Valerian, Valeria etc. ☐ Valerius, sec. 1 î.e.n., autorul unei vaste istorii, cunoscute numai din referințele lui Titus Livius și ale altor istorici, Marcus Valerius Martialis, autorul cunoscutelor Epigrame, Caius Valerius Flaccus, autorul Argonauticii, inspirată din opera omonimă a lui Apollonios din Rodos, Publius Licinius Valerianus, împărat roman între anii 253 – 260 etc. ☐ Valère este un cunoscut personaj al comediilor lui Molière, dintre care amintim Tartuffe, Avarul etc.

ANANIA, Valeriu (1921-2011, n. Glăvile, jud. Vîlcea), scriitor și teolog român. Arhimandrit. Episcop ortodox român (din ianuarie 1993). Poeme dramatice valorificînd teme mitice românești („Miorița”, „Meșterul Manole”), poezie tradiționalistă și memorialistică („Rotonda plopilor aprinși”).

BOLOGA, Valeriu Lucian (1892-1971, n. Brașov), medic român. Prof. univ. la Cluj. Contribuții la istoria medicinii românești și universale (sub redacția sa au apărut „Istoria medicinii universale”, „Istoria medicinii românești”).

BRANIȘTE, Valeriu (1869-1928, n. Cincu, jud. Brașov), publicist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Luptător pentru realizarea unității politice a poporului român; membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920); unul dintre fondatorii Universității românești din Cluj; a editat și a condus mai multe periodice, printre care „Drapelul” din Lugoj (1901-1920).

BUTURĂ, Valeriu (1910-1989, n. Sălciua, jud. Alba), etnograf român. Studii și cercetări în etnobotanică, instalații tehnice țărănești, agricultura tradițională („Muzeul etnografic al Transilvaniei”, „Etnografia poporului român. Cultura materială”, „Enciclopedie de etnobotanică românească”, „Etnografia Transilvaniei”).

CRISTEA, Valeriu (1937-1999, n. Arad), critic literar român. Foiletoane și comentarii critice; lecturi în spirit modern al valorilor clasice („Despre Creangă”, „Interpretări critice”, „Spațiul în literatură”, „Dicționarul personajelor lui Dostoievski”).

DINU, Valeriu-Voinea (n. 1905, Cioara Radu-Vodă, jud. Brăila), inginer român. Lucrări în domeniul silviculturii („Politica forestieră națională. Doctrina modernă și realizările epocii 1918-1939”). Studii asupra mediului înconjurător.