Rákóczy m. familie domnitoare din Ardeal: 1. (Sigismund), proclamat Domn al Transilvaniei în 1607, abdică și muri în 1608; 2. (George), fiul celui precedent, se luptă cu Domnii Țărilor române și cu Cazimir, regele Poloniei (1648-1660); 3. (Francisc), fiul celui precedent, capul insurecțiunii ungare din 1703, deveni Domn al Ardealului în 1707, fu silit să fugă în Turcia în 1711 și muri în 1733.

RÁKÓCZI [rá:ko:tsi], familie de nobili maghiari din Transilvania. Mai importanți: 1. Gheorghe R. I, principe al Transilvaniei (1630-1648). A urmărit întărirea autorității centrale și a sprijinit calvinismul, încercând să-l răspândească printre români. Aliat al Suediei și Franței, a luptat (1643) împotriva Habsburgilor în timpul Războiului de 30 de Ani, obținând, prin Pacea de la Linz (1645), libertatea religioasă, iar prin cea westfalică (1648), recunoașterea Transilvaniei ca stat suveran. A dus o politică antiotomană, înfrângând pe turci la Salonta (1636) și a aderat la Liga inițiată de Polonia. S-a aflat în bune relații cu Matei Basarab și Vasile Lupu. În plan intern a promovat o politică de protejare a comerțului și de reorganizare a sistemului judiciar. 2. Gheorghe R. II, principe al Transilvaniei (1648-1660). A continuat politica tatălui și predecesorului său privind întărirea autorității centrale. L-a sprijinit în obținerea tronului Moldovei pe Gheorghe Ștefan (1653), iar pe Constantin Șerban, domnul Țării Românești, să înăbușe răscoala populară din 1655. A eșuat în încercarea de a ocupa tronul Poloniei. Mazilit de turci, a început lupta deschisă împotriva acestora, avându-l alături pe Constantin Șerban, iar apoi l-a susținut, în lupta antiotomană, pe Mihnea III, dar a fost învins și rănit mortal în lupta de lângă Florești. 3. Francisc R. II, principe al Transilvaniei (1704-1711), fiul precedentului. Conducătorul răscoalei (1703-1711) antihabsburgice din Ungaria și Transilvania. După mai multe lupte, părăsit de țărani, cărora nu le satisfăcuse promisiunile făcute, și de nobilime, care s-a împăcat cu Habsburgii prin Pacea de la Satu Mare (1711), a pribegit prin Rusia, Franța și Imp. Otoman, unde a și murit (1735). A întreținut relații cu Țara Românească și Moldova. Autor al unor „Confesiuni” și „Memorii”.