Minodora Destul de nou în onomastica noastră, Minodóra reproduce numele pers. gr. Menodóra, corespondentul feminin al lui Menódoros, care alături de Menodotos, Menogenes, Menokritos, Menophilos etc. se încadrează în seria de nume compuse cu Men-, numeroase și folosite de greci cu mult înaintea erei noastre. Din punct de vedere al valorii lor, toate aceste nume se înscriu în sfera teoforicelor, întrucît Mene este numele uneia dintre divinitățile grecești, identică cu Selene. Considerată fiica lui Hiperion (sau a lui Helios), Mene avea semnificație clară pentru greci, care foloseau și cuvintele comune mene „lună” (astru), men „lună” (unitate de măsură a timpului). De origine indo-europeană, substantivele grecești sînt înrudite cu lat. mensis, sanscr. mas, irland. mi, lit. menesis, v.sl. mesenti, engl. moon, month, germ. Mond etc. (specialiștii merg chiar mai departe și presupun apropierea de radicalul indo-european *me-, căruia îi aparține prin latină și rom. a măsura, luna fiind astrul prin care se măsura timpul). Cu toate că Menodora „dar al zeiței Mene” (doron „dar”; cu același sens: Menodotos) avea semnificație păgînă evidentă, numele pătrunde în onomasticonul creștin datorită unei martire din primele secole ale erei noastre și se răspîndește, fără a fi frecvent, mai ales în răsăritul Europei. Dacă Minodora nu pare a fi nici prea vechi și nici prea frecvent la noi (deși este calendaristic), vechiul nume grecesc al zeiței Luna apare în onomastica românească mai veche sub forma Mina, care prin intermediar slav reproduce vechiul nume grecesc Menas (una dintre cele mai vechi atestări apare în opera lui Tucidide). Din familia acestui Mina (în calendarul nostru popular, Mina e „sărbătoarea tîlharilor” mai exact a păgubașilor, care ar fi ajutați de sfînt „să-i dovedească pe tîlhari”) ajuns pînă astăzi prin cultul unor martiri sărbătoriți de biserică, fac parte cîteva nume cunoscute la noi și chiar foarte vechi: Minul (de aici Minulescu), Mincu (atestate din sec. 15), Minciu etc.