Dezideriu Atestat destul de tîrziu, în epoca imperială, numele pers. lat. Desidérius este o creație cu valoare adjectivală din subst. desiderium „dorință” (desiderare „a dori”), cuvînt înrudit cu neologismele rom. deziderat, indezirabil și chiar cu vb. a considera (con-, ca și de- sînt la origine prepoziții care au fost alipite bazei* -sider). Socotit probabil de bun augur, Desiderius era unul dintre numele favorite la creștinii din primele secole ale erei noastre; cum unii dintre aceștia au fost sanctificați de către biserică, numele devine calendaristic și se răspîndește la catolici, frecvent fiind însă mai ales în Franța. Dacă actualul Dezidériu (ceva mai frecvent în Transilvania) este forma cultă modernă a numelui, în documentele noastre vechi apar încă de la finele sec. 15, sub influența maghiară, Deja, Dija, Deju, Dejica etc. (Dej și derivatele Dejești, Dejani, Dejoiu sînt cunoscute și din toponimie). Dar dacă în Transilvania influența latino-catolică prin intermediul maghiarei este normală, pentru explicarea numelui Deșul (în toponimul Gura Deșului, atestat din 1451) din sudul Gorjului ar putea fi invocată legătura cu hipocoristicele sud-slave Deșo, Deșa (de la Desimir, Desislav sau de la Nedelco). Sporadic a circulat lâ noi și fem. Desiré, împrumutat din franceză; cum fr. Désir (fem. Desiré) era creat pe baza subst. désir „dorință”, este cazul să amintim că în epoca modernă toate numele din această familie se susțin prin valoarea lor afectivă (copilul ca o dorință a părinților). ☐ Fr. Didier, Désir, Désiré, it. Desiderio, magh. Desző, Dezser, Deziderata etc. ☐ Numele umanistului Desiderius Erasmus oferă prilejul analizei unei schimbări de nume, obișnuite în evul mediu; considerînd că adevăratul său nume Gerhard Gerhardus (în realitate un compus germanic din gări „lance” și hard „tare”) provine din vb. begeeren „a dori”, autorul Elogiului nebuniei și-a „tradus” numele în Desiderius Erasmus (alăturînd numele latin unei forme latinizate din adjectivul grecesc erasmios care înseamnă tot „dorit”).