2 intrări

5 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

Camil m. general roman care alungă pe Gali din Italia (390 a. Cr.).

cămíl sn [At: SĂULESCU, ap. URICARIUL III, 401/16 / Pl: ~uri / E: ngr ϰάμιλος] 1 Otgon. 2 Hotar însemnat printr-o ridicătură de pământ.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

cămíl (-luri), s. m. – Cablu, parîmă. Ngr. ϰάμńλος.


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

Camil Nume cu puternice rezonanțe în istoria clasică romană, Camil corespunde unui vechi cognomen Cámillus – fem. Cámilla (din izvoarele latine sînt cunoscute și formele Camilia – numele unui trib rustic – și Camilius). Cognomenul latin este atestat dintr-o epocă foarte veche și ocupă un loc de seamă în tradiția romană prin figura celebră a lui Marcus Furius Camilius (salvatorul Romei de sub gali) sau a fecioarei războinice Camilia, imortalizată de Vergiliu în Eneida. La vechii romani camillus era însă și termen comun din sfera limbajului religios: prin acest cuvînt erau desemnați tinerii de bună condiție care îl asistau la sacrificii pe flamen Dialis, preotul lui Iupiter (în vechile credințe, sacrificiile de animale care se practicau în cadrul ceremoniilor de purificare aveau o valoare magică deosebit de importantă). Cuvîntul a fost preluat de romani de la etrusci, unde era numele unei divinități corespunzătoare gr. Hermes și lat. Mercurius, și pe care îl foloseau și ca termen religios și ca nume personal (accentuarea Cámillus ar fi o probă pentru originea etruscă a numelui propriu). În Etruria (azi provincia italiană Toscana) cuvîntul vine din Orient, probabil din zona mării Egee (în Samotrace, kadmilos era titlul unui preot care participa la anumite ceremonii religioase speciale). Vechiul cognomen latin, purtat în epoca creștină de cîțiva martiri, ajunge, prin biserică, pînă în vremurile noastre, ca un ecou al civilizației vechi. Intrat în română în ultimele două secole, odată cu multe alte nume latine care marchează începutul modernizării onomasticii noastre, Camil nu are o prea mare frecvență și răspîndire. Foarte rară este forma feminină Camila (probabil datorită asemănării întîmplătoare cu substantivul cămilă); mult mai răspîndită este forma Camelia pe care majoritatea vorbitorilor o pun în legătură cu numele unei cunoscute plante ornamentale, cu frunze mereu verzi și flori mari, albe sau roșii. În realitate, însuși numele florii are aceeași origine cu numele discutat aici; originară din Japonia, camelia a fost adusă în Europa cam prin sec. 18 și a fost „botezată” după numele celui care a adus-o, călătorul Kamell. Bineînțeles că părinții care aleg prenumele Camelia au în minte numele frumoasei flori japoneze, lucru ce explică și frecvența mai mare a numelui. Un cunoscut nume de familie Camilar, corespunde unui derivat latinesc de la Camillus, Camillarius. ☐ Fr. Camille, it. Camillo, Camilla, magh. Kamill, Kamilla, rus. Kamill, Kamilla etc. ☐ Pictorul Camil Ressu și scriitorul Camil Petrescu; compozitorul francez Camille Saint-Saëns, pictorul francez, promotor al impresionismului Camille Pissarro, cunoscutul astronom Camille Flamarion etc. ☐ În literatură, seria personajelor care au purtat acest nume începe cu Camilla din Eneida, fiica regelui volsc Metabus, care moare apărînd orașul Laurentum, apoi Camille, din tragedia Horațiu de P. Corneille, și din comedia lui Alfred de Musset, Cu dragostea nu-i de glumit etc.

BALTAZAR, Camil (1902-1977, n. Focșani), poet român. Lirică elegiacă și de notație („Vecernii”, „Flaute de mătase”) sau a cotidianului nud („Întoarcerea poetului la uneltele sale”). Memorialistică; traduceri.

Intrare: Camil
Camil nume propriu
nume propriu (I3)
  • Camil
Intrare: cămil
substantiv neutru (N24)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • cămil
  • cămilul
  • cămilu‑
plural
  • cămiluri
  • cămilurile
genitiv-dativ singular
  • cămil
  • cămilului
plural
  • cămiluri
  • cămilurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)