Brutu m. numele a doi romani celebri: unul alungă din Roma pe Tarquiniu Superbul și întemeiă republica (510 a. Cr.); celălalt, unul din ucigașii lui Cezar, fu învins la Filipi si se sinucise (44 a. Cr.).

BRUTUS, Marcus Iunius (85-42 î. Hr.), om politic roman. Unul dintre conducătorii partidului senatorial republican, participant la conjurația care l-a asasinat pe Cezar. După înfrîngerea armatelor senatoriale la Philippi, s-a sinucis.

WO EIN BRUTUS LEBT, MUSS CÄSAR STERBEN (germ.) acolo unde trăiește un Brutus, trebuie să moară un Cezar – Schiller, „Die Räuber”, act IV, scena 5. Sentința se utilizează azi, atunci când este vorba de doi adversari ireductibili, care nu pot conviețui sau colabora.

Dormi, Brutus? – Se zice că, după bătălia care l-a făcut pe Iulius Caesar stăpînul absolut al Republicii romane, Brutus care era socotit cel mai temut adversar al dictaturii și în care republicanii își puneau toate speranțele, a început să primească „bilețele”: „Dormi Brutus și Roma e-n cătușe!” sau „Dormi, Brutus? Nu, nu ești Brutus!” etc., ca să-l îndemne să intre în acțiune. Cuvintele acestea au fost popularizate de Shakespeare, în piesa Iuliu Cezar (act. II, sc. 1): Brutus, thou sleepst: awake and see thyself („Tu dormi, Brutus: trezește-te și privește-te!”), cît și de Voltaire, în tragedia Moartea lui Cezar (act. Il, sc. 2): „Tu dors, Brutus, et Rome est dans les fers” („Tu dormi, Brutus, și Roma e în lanțuri”). Sînt o aluzie istorică prin care cineva e incitat la acțiune, e deșteptat să treacă la luptă, apelîndu-se la patriotismul sau la datoria care-i revine. Numele de Brutus poate fi înlocuit, după caz, prin numele persoanei respective căreia te adresezi, așa cum de pildă revoluționarul francez Camille Desmoulins l-a înlocuit cu Danton, instigîndu-l pe acesta împotriva lui Robespierre. Într-o poezie ce satirizează pe oamenii lași și comozi, care acceptă despotismul, spre a nu-și tulbura siesta și odihna, Heine spune: „Dormim ca Burtus, somn adînc, închis;/ Dar Brutus s-a trezit și l-a ucis/ pe Cezar, cu pumnalul: căci romanii/ își prăpădeau și își mîncau tiranii!” (Pentru liniștire, v. 1-4).

Tu quoque, fili mi Brutus? (lat. „Și tu, fiul meu Brutus?”) – Marcus Iunius Brutus, un aprig luptător pentru republică în Roma antică, a fost mult apreciat și iubit de Iuliu Cezar. Brutus a intrat totuși în conjurația care a pregătit asasinarea lui Cezar, pentru că acesta plănuia să pună capăt republicii și să se încoroneze împărat. Și într-adevăr, la 15 martie anul 44 î.e.n., Cezar a fost ucis în plin senat. Se zice că în momentul cînd l-a văzut pe Brutus ridicînd pumnalul, și-a acoperit capul cu toga, exclamînd: „Tu quoque, fili mi Brutus?” Aceste cuvinte sînt de-atunci întrebuințate cînd vezi ridicîndu-se împotriva ta pe cineva pe care l-ai considerat foarte aproape și-ți era foarte drag (ca un fiu, ca un frate). Pe de altă parte, numele Brutus e folosit spre a indica un luptător neînduplecat, care-și jertfește chiar și viața, pentru a-și apăra convingerile. Astfel îl înfățișează și Pușkin în poezia Pumnalul: „Se prăbușește Roma și cade legea ei. Dar Brutus se ridică, scut viu al libertății; Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morții Lîngă statuia mîndră-a lui Pompei”. IST.

Virtute, nu ești decît un nume! – ultimele cuvinte, atribuite lui Brutus, vestitul luptător roman pentru republică. El le-ar fi rostit în momentul cînd și-a împlîntat spada, după ce a fost înfrint în a doua bătălie de la Filipi (anul 42 î.e.n) de armatele lui Cezar și și-a dat astfel seama că e pierdută cauza republicii. În realitate, Brutus, înainte de a se sinucide, a amintit două versuri din Medeea lui Euripide: „O, Iupiter, să nu pierzi din ochi pe făcătorul unor asemenea rele./ Virtute, zadarnic nume, umbră zadarnică, sclava hazardului, vai! am crezut în tine!” Istoria anecdotică – cum și-a îngăduit și în alte ocazii – a rezumat aceste versuri în fraza de mai sus, scurtă și ușor de reținut, asigurîndu-i astfel și longevitate și celebritate. IST.

Wo ein Brutus lebt, muß Cäsar sterben (germ. „Unde trăiește un Brutus, trebuie să moară un Cezar”) – Schiller, Hoții (act. IV, sc. 5). Noaptea, în pădure, după ce tîlharii adorm, Karl, căpitanul lor, ia chitara și cîntă un cîntec aluziv, care se încheie cu concluzia că Cezar – împăratul – și Brutus – republicanul – nu pot să conviețuiască. Se citează spre a semnala două poziții diametral opuse, dezbinarea categorică dintre două persoane, dintre două tabere. Focul și apa nu pot sta laolaltă. LIT.