BELIZARIE (c. 504-565), general bizantin. A înăbușit răscoala Nika. A luptat împotriva vandalilor, ostrogoților și perșilor, lărgind hotarele Imp. Bizantin în N Africii, în Pen. Italică și Asia.

Belizarie Prenumele masculin Belizarie, rar în epoca contemporană, pare a fi singurul nume de origine tracică care apare în onomastica noastră (în ultima vreme i se adaugă și Decebal). Trebuie să atragem însă imediat atenția asupra faptului că nu este vorba de o moștenire din fondul lingvistic autohton preroman, ci doar de un împrumut nu mai vechi de sec. 17. Încadrată în familia limbilor indo-europene, limba tracă, dispărută la finele epocii antice, este cunoscută astăzi numai din resturi disparate (cuvinte comune izolate, nume proprii și cîteva fraze din inscripțiile frigiene). Printre numele proprii tracice apare și acest Belisarius (forma latină) sau Belisarios (forma greacă), numele unui distins general bizantin (c. 505-565) din timpul lui Iustinian, învingătorul vandalilor și al ostro- goților. Generalul bizantin nu este de fapt singurul trac celebru, el face parte dintr-o lungă serie de mari personalități de origine tracică care au avut un rol deosebit în lumea elenistică și romană: Spartacus, Maximinus Thrax, Claudiu al II-lea, Liciniu, Iulian Apostatul, Marcian, Vitalian, Iustin, Iustinian etc. Filologii care s-au ocupat de studiul limbii trace sînt de acord că Belisar- este un nume compus, bimembru, divergențele între specialiști apărînd numai în ceea ce privește explicarea elementelor componente. Elementul secundar, -saro, -sarios apare și în alte nume proprii: Sarula, Sarbalos, Saratokos (→ și Basarab). El a fost interpretat ca avînd sensul de „lance” (apropiat de vechiul indian çaru), „cap” (prin comparație cu avesticul sāro, vechiul indian çiras și gr. kara) sau a fost încadrat în familia unei posibile rădăcini *K’er „a crește, a face să crească, a hrăni” (alături de cuvintele armene ser „descendență, rasă, neam”, serem „nasc”, serim „sînt procreat, descind din, cred”, serm „sămînță”, gr. koros „vlăstar, copil”, lat. ceres, procerus, creo, cresco etc.). Din rațiuni fonetice și semantice, ultima soluție pare cea mai plauzibilă. Formele mai vechi atestate la noi, Velisarie, Velisarea, Vălisari, Velisar, sînt cu siguranță datorate influenței neogrecești, pe cînd actualele Belizarie, Belisarie sau Belisar reprezintă împrumuturi recente culte din istoria bizantină.