Barbu (Gheorghe) m. faimos lăutar și improvizator, devenit popular sub numele de Barbu Lăutarul (1800-1893).

BARBU, Nicolae I. (n. 1908, sat Cîrstănești, jud. Vîlcea), filolog român. Prof. univ. la București. Lucrări de lingvistică („Sintaxa limbii române după metoda istorico-stilistică”, „Tema latină”), studii consacrate literaturilor antice („Dualismul tragediei lui Sofocle”, „Valori umane în literatura greacă”).

BARBU, Aca de ~ (1895-1958, n. Sighișoara), soprană română. A cîntat la București și la Cluj. Repertoriu romantic („Bal mascat” de Verdi, „Tristan și Isolda” de Wagner) și românesc („Năpasta” de S. Drăgoi). Fondatoare a operei din Timișoara (1947).

BARBU, Ion (pseud. literar al lui Dan Barbilian) (1895-1964, n. Cîmpulung), poet și matematician român. Prof. univ. la București. Lucrări în domeniul geometriei, algebrei și teoriei numerelor („Teoria aritmetică a idealelor”, „Grupuri cu operatori”). Ca poet, a debutat la „Sburătorul”. Versurile de început, parnasiene prin expresia solemnă, sentențioasă, dezvăluie un spirit dionisiac, o energie telurică. Baladele „După melci”, „Riga Crypto și lapona Enigel” trasfigurează un univers naturist, dînd valoare mitică anecdotei lirice. Evocator pitoresc și nostalgic al lumii balcanice („Isarlîk”). În ultima perioadă a creației, se orientează spre o lirică ermetică și inițiatică, țintînd puritatea esențelor („Joc secund”, „Uvedenrode”). Susținător al unei arte poetice intelectualiste, al unui lirism sublimat prin cerebralizare. Eseuri polemice, remarcabile prin dialectica paradoxală a ideației, prin rafinamentul expresiei. Traduceri din Shakespeare („Richard al III-lea”). M. post-mortem al Acad. (1990).

BARBU, Eugen (1924-1993, n. București), scriitor și ziarist român. M. coresp. al Acad. (1974). Sensibil la insolit și pitoresc, dar și la tragic, realizează romanul periferiei bucureștene de altădată („Groapa”), abordează romanul politic al clasei muncitoare și al personajului comunist („Șoseaua Nordului”, „Facerea lumii”) și romanul parabolic, de inspirație istorică („Principele”, „Săptămîna nebunilor”). Nuvele de atmosferă („Prînzul de duminică”). Jurnale, eseuri, piese de teatru („Să nu-ți faci prăvălie cu scară”), o panoramă a poeziei contemporane, scenarii de film. Premiul „Herder” (1978).

BARBU, Filaret (1903-1984, n. Lugoj), compozitor și dirijor român de cor. Operete („Ana Lugojana”, „Tîrgul de fete”), muzică corală.

BARBU, Viorel (n. 1941, Deleni, jud. Vaslui), matematician român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Iași. Cercetări privind operatorii diferențiali și pseudodiferențiali, ecuațiile integrale și controlul optimal al sistemelor infinit dimensionale.

Barbu Străvechi nume de tradiție românească, frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Barbu a stat în atenția specialiștilor noștri încă din secolul trecut. Ocupîndu-se pe larg de acest nume, B.P. Hasdeu propune și primele soluții etimologice pentru Barbu, pe care îl consideră, fie o creație românească pe baza subst. barbă, fie o moștenire din onomastica latină și anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus și numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbilla, Balbillianus, Balbilliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural) fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la români. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată și astăzi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A. Candrea, care pornind de la observația lui Hasdeu că persoanele numite Barbu își sărbătoresc ziua onomastică la Sf. Barbara, propune ca etimon numele pers. fem. lat. Barbara; între acesta și forma românească trebuiesc presupuse, susține I.A. Candrea, fazele intermediare succesive *Barbără, *Barboră (-o- precedat de -b- sau -p- devine -ă-, ca în *bătez-botez, *pătîrniche-potîrniche) *Barbură, Barbur (în această fază, femininul devine masculin), Barbul (prin disimilarea celor doi -r- din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur (într-o baladă populară bulgărească). Deși etimologia lingvistului român nu a fost contestată direct, i-a fost opusă ideea generală că în onomastica românească nu este posibilă continuitatea unor vechi nume romane, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea ușor cu vederea peste cîteva elemente esențiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creștinismului la români trebuiesc căutate în perioada stăpînirii romane în Dacia; organizații religioase creștine au existat și pe teritoriul patriei noastre chiar înainte de anul 271 (interesante mărturii în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele cîteva inscripții creștine din centrul Transilvaniei), iar după părăsirea Daciei de către administrația romană (ceea ce n-a însemnat însă și ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranță creștinilor cel puțin garanția libertății cultului. O serie de termeni bisericești ca dumnezeu, cruce, păgîn etc. sînt dovezi sigure că o bună perioadă de vreme cultul se oficia în latină, limbă din care au pătruns la noi și o serie de nume personale, răspîndite și impuse de biserică începînd cu sec. 4. Este exclus ca, în aceste condiții, unele nume creștine, devenite deja populare și frecvente, datorită cultului martirilor și sfinților, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon și, de ce nu, chiar pînă în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte și Barbu. La romani cognomenul Bárbarus este atestat încă din epoca lui Augustus (după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli – în anii 71, 99, 157 etc.). Nu apare însă Barbara, lipsă suplinită de izvoarele grecești: masc. Bárbaros, fem. Barbára. În onomasticonul creștin sînt cunoscuți doi martiri Barbarus și o martiră Barbara, al cărei vechi cult este răspîndit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuității lat. Barbarus, Barbara. Rămîne de probat și continuitatea lingvistică, adică existența reală a unor forme care să se încadreze în evoluția normală a cuvintelor de origine latină. Și într-adevăr, cercetarea antroponimiei noastre documentare și chiar contemporane scoate în evidență existența acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluție a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate, forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbăr apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat, din orașul Deva (inscripție pe lemn) și poate fi dedus din toponimul Bărbărești, numele unui fost sat moșnenesc din Oltenia (pe actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o mențiune deosebit de interesantă în ceea ce privește identitatea dintre Barbăr și Barbul: originalul după care se făcuse traducerea documentului se afla la doi moșneni din Bărbărești, „la un Ion... și la un Barbul”, ultimul fiind probabil, după cum reiese din calitatea lui de păstrător al actului de proprietate, un descendent al lui Barbăr, de la care și-a luat satul numele). Barbor este atestat prin derivatul Barborică, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care și-a sprijinit teoria I.A. Candrea, apare și în toponimul Bărbureaua. Și în sfîrșit Barbul, forma cea mai frecventă și cea mai veche în documentele noastre (dovadă că în momentul apariției primelor noastre acte, evoluția numelui se încheiase de multă vreme) apare încă din anul 1389, cînd un jupan cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (pînă la 1500, în Țara Românească mai sînt atestați: Barbul paharnic, în sfatul domnesc – în 1431 și 1436, Barbul, cu proprietăți în jud. Gorj – în 1451, Barbul jupan din jud. Prahova – în 1492 și 1493 și – cunoscutul Barbul ban „craiovesc” – între 1494-1500). Pentru feminin apar formele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgășani, scris de Dionisie Ecleziarhul și chiar astăzi, ca nume la carașoveni, a căror antroponimie are un pronunțat caracter tradițional) și Barba, în documente din anii 1578 și 1585 (fiica lui Barbul vornic). Deosebit de interesante sînt și formele atestate la sîrbi, croați și bulgari: Bárbarej, nume de familie din sec. 14, Barborici, nume de familie din sec. 13, Barbulovici, nume de familie actual și bg. Barbol, o formă disimilată dintr-un mai vechi Barbor. Existența tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune că etimon masc. Bárbarus, nume de martiri înscriși în onomasticonul creștin, al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei → Barbara, nume continuat la noi de Bárbura, a însemnat totdeauna un sprijin serios pentru formele de masculin; faptul că numiții Barbu își sărbătoreau ziua onomastică de Sf. Varvara sau Barbara este o dovadă clară a faptului că, în conștiința populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbura și Barbul erau considerate ca făcînd parte din aceeași familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existența sărbătorii populare Bárbura, în ziua de 4 decembrie, cînd calendarul bisericii ortodoxe o celebrează pe sfînta mucenică Varvara (o veche creație românească de la numele pers. Barbura, este vb. a îmbărbura, „a face semnul crucii pe fruntea, bărbia, obrajii (copiilor) cu sucul roșu ce-l conțin barburele (căline) în ziua de Sf. Barbara, ca să nu se îmbolnăvească de vărsat (bubat)”. Deosebit de importante în probarea vechimii și răspîndirii unui nume sînt numărul și frecvența derivatelor; cu cît un nume este mai vechi, mai răspîndit și frecvent, cu atît numărul derivatelor sale este mai mare. Tema masc. Barb-, în combinație cu un număr de peste 20 de sufixe este una dintre cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Bărban, Bărbău, Bărbel, Barbeș, Bărbescu, Bărbică, Bărbior, Bărbocea, Bărbon, Bărboiu, Bărboncea, Bărbuc, Bărbucea, Bărbui, Bărbuică, Bărbuicea. Uneori greu de deosebit de formele care aparțin temei Barb-, în antroponimia noastră apar și nume care au la bază subst. rom. barbă. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de poreclă pentru fiecare caz în parte. Rațiunea acestui deziderat este lesne de înțeles: mai ales în secolele trecute, numele de botez (actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică și tradiție și din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moștenită sau căpătată în cursul vieții, este un lucru normal, un nume Barbă dat unui copil, prin botez, pare cu totul anormal. Avînd în vedere aceste fapte putem considera că Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-rasă, Bărbosu etc. sînt porecle românești de la barbă și fără nici o legătură cu Barbu(l). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, considerat a fi o creație românească de la bărbat, cu sensul de „viteaz” (așa cum apare într-o variantă a Mioriței: „cîini mai bărbați”). În sec. 11, Bărbat era numele unui vlah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voievod român cu acest nume (frate cu Litovoi și conducător al unei formații statale din nordul Olteniei între c. 1273-1290); în toponimie apar Bărbăteni, Bărbătești (locuitorii satului gorjan păstrează și astăzi, prin tradiție, amintirea descendenței lor din neamul unui viteaz Bărbat) sau Rîu Bărbat. Numele românesc are suprinzătoare corespondente în toate regiunile romanice: în Italia, Barbato (de aici și numele Barbat al celor două sate din Dalmația), în Franța Barbat (vechi supranume păstrat și în toponimele Barbazan și Barbazange „domeniul lui Barbatus”), în Spania, Barbato și hidronimul Río Barbato, corespondentul perfect al lui Rîu Bărbat din Hațeg. Cu siguranță că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman Barbatus (încă din anul 449 î.e.n. este cunoscut un consul Marcus Horatius Barbatus), bine atestat și în inscripțiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe rom. Bărbat, întrucît chiar lat. Barbatus este un derivat de la barba (vechii romani purtau și ei barbă, fiind de multe ori numiți barbati; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n., dar obiceiul de a rade barba s-a răspîndit încet (primul roman care se rădea zilnic ar fi fost Scipio Aemilianus, fratele învingătorului lui Hannibal).

BARBU Lăutarul (pe numele adevărat Vasile Barbu) (c. 1780-c. 1860, n. Iași), cîntăreț, cobzar și violonist român. Descendent al unei familii de lăutari, cunoscute din sec. 17; în mai multe rînduri staroste al breslei lăutarilor. Autor de melodii lăutărești.

BREZIANU, Barbu (1909-2008, n. București), istoric de artă. Exeget al operei lui Brâncuși („Brâncuși în România”). Studii asupra creației unor artiști români interbelici. A tradus epopeea finlandeză „Kalevala”.

CATARGIU, Barbu (1807-1862, n. București), om politic conservator român. Orator de mare talent. Ministru de finanțe în primul guvern din Țara Românească după Unire. A condus întîiul guvern (ian.-iul. 1862) după proclamarea Unirii definitive a principatelor și a susținut soluționarea chestiunii agrare, prin generalizarea învoielilor agricole libere între țărani și moșieri și împroprietărirea limitată din domeniile statului. Asasinat la ieșirea din incinta Parlamentului de o persoană rămasă neidentificată.

DELAVRANCEA 1. Barbu D. (pseud. lui Barbu Ștefănescu) (1858-1918, n. București), scriitor, avocat și om politic român. Acad. (1912). Temperament romantic, cu înclinație spre fantasticul popular și istorie, a cultivat nuvele idilică („Sultănica”), povestirea poematică sau baladescă („Bunicul” și „Bunica”), basmul nuvelistic. Atras de realismul observației sociale și de experimentalismul naturalist al investigațiilor psihologice, s-a îndreptat spre o proză de critică a moravurilor, cu accente pamfletare, populată de eroi inadaptabili („Trubadurul”, „Paraziții”). Capodoperele sale – „Hagi Tudose” și „Domnul Vucea” – realizează caractere în sens clasic. Construită în jurul personalității uriașe a lui Ștefan cel Mare și a urmașilor săi, trilogia dramatică „Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul” proiectează luptele pentru succesiune, precum și neatârnarea Moldovei, într-un cadru romantic colorat de efuziuni lirice. Orator remarcabil și publicist pasionat, a susținut rezolvarea problemei țărănești, înfăptuirea unității naționale prin intrarea României în război de partea Antantei. De mai multe ori ministru. Primar al Capitalei (1899 și 1906). Contribuții în folcloristică și critica plastică. 2. Cella D. (1887-1991, n. București), pianistă română. Fiica lui D. (1). Prof. univ. la Conservatorul din București. Interpretare caracterizată prin viziunea sensibilă asupra operei. Cronici muzicale, memorialistică („Dintr-un secol de viață”), proze („Vraja”). 3. Henrieta D. – Gibory, (1894-1987, n. București), arhitectă română. Fiica lui D. (1). A promovat interpretarea modernă, funcționalistă a tradiției naționale, construind locuințe în București, Eforie Nord, Balcic ș.a. și clădiri publice (Amfiteatrul Spitalului Colțea, Consulatul Franței, Catedrala din Oltenița).