ART DECÓ subst. Stil în design, popular între anii 1920 și 1930, caracterizat, în special, prin contururi scoase în evidență, forme geometrice și zigzagate și întrebuințarea de noi materiale, precum plasticul. [Pr. fr.: ar(t) decó] (din fr. art déco, din Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes = expoziție internațională de artă decorativă și industrială modernă, organizată la Paris, în Franța, în 1925; cf. engl. art deco) [def., et. MW]

ART DECO s. f. artă aplicată obiectelor utilitare (mobilier, costumație, ceramică). (< engl. art déco)

art deco s. f. Artă aplicată obiectelor utilitare (mobilier, costumație, ceramică etc.) ◊ „Dacă vreți, vă pot desena fotoliile joase, model art deco din bibliotecă (the library). Aici se adună întreaga familie când J.R. mai omoară pe cineva sau mai dă faliment [...]” Cont. 31 V 81 p. 9. ◊ „Situându-și activitatea în orizontul distinct al esteticii industriale, fără contaminări cu art-deco sau hibridizări deconcertante [...] realizează dubla performanță de a-și demonstra incontestabilele calități de creatori [...]” R.l. 29 XI 84 p. 8 (din fr. art(s) déco(ratifs); cf. engl. art-deco; BD 1968)

!Art Déco (stil în artă) (fr.) [pron. ardeko] s. propriu n.

*art déco (fr.) [art pron. ar] s. n.