țapín, țapine, s.n. (reg.) Unealtă pentru manipularea lemnului în pădure; „un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi, 1925): „Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco, 1990: 232). ■ Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., după ALR, 1956: 617); rar semnalată în Maram. var. f. țapină. – Din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu, 2005: 42; Scriban, MDA); din țap > țapin (de la forma uneltei) (Papahagi); din lat. sapienus „brad”, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus) (Bologa). ■ „Existența în italiana sudică a derivatului zapino ”brad„ explică, după părerea noastră, fără niciun echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa, Acta Musei, 2002: 369).