Șerban m. nume a 3 Domni ai Munteniei din familia Basarabilor: 1. (Radu), a cărui domnie (1601-1611) fu turburată de lupte cu Poloni, Tătari și Turci; părăsit de oșteni, se retrase la Viena unde muri (1620); 2. (Constantin), fiu natural al celui precedent, se făcu tributar lui Rákoczy și fu mazilit (1654-1658); 3. V. Cantacuzino.

Șerban Prenume masculin la modă în ultima vreme, Șerban se încadrează în seria reluărilor din vechea onomastică a românilor, nume prețuite astăzi datorită capacității lor de a evoca trecutul istoric (→ Basarab; Bogdan; Dan; Decebal; Mircea; Radu etc.). Într-adevăr, Șerban este unul dintre cele mai vechi și frecvente nume românești care apar din primele noastre documente. În Țara Românească de ex., actele de pînă la 1500 atestă existența a 13 persoane numite Șerban sau Șărban (prima apariție datînd din 1392), patru numite Șerb sau Șărb (primul din 1454) și trei toponime Șerbănești (de la Șerban) sau Șerbești (de la Șerbu); aproximativ din aceeași perioadă în Moldova, Șerban este mult mai vechi în Transilvania, unde apare în documentele din sec. 11 – 13. Numeroase sînt și derivatele, cu diverse sufixe, de la Șerb sau Șerban: Șerbea, Șerbac, Șerbcu, Șerbici, Șărbotă, Șerbănuț, Șerbancea, Șerbănil(ă) etc. Foarte vechi deci, cu largă arie de răspîndire și o bogată familie onomastică, numele a fost sprijinit de o îndelungată și puternică tradiție, fără de care nu putea să se mențină cu funcție de nume de botez, în condițiile concurenței onomasticii religioase. Șerb și derivatul său Șerban sînt considerate creații românești de la subst. șerb, înregistrat în dicționare cu sensurile „țăran legat de pământul moșierului, depinzînd cu persoana și cu bunurile sale de acesta; sclav, rob”. Se poate accepta că șerb, astfel înțeles a devenit supranume pentru un țăran iobag sau fost iobag. Dar, și aici apare problema originii numelui în discuție, Șerb și Șerban din documentele muntenești amintite erau purtate numai în familiile de boieri și mari boieri, chiar membri ai sfatului domnesc; este greu să ne închipuim că o persoană de un asemenea rang ar fi primit numele de botez Șerbu sau Șerban, cu semnificația cuvîntului comun. Nici interpretarea lui Șerbu ca supranume (formula „nume de familie” este improprie pentru acea vreme) nu reprezintă o soluție, în primul rînd pentru că supranumele ereditar, adică cel care se transmite din tată în fiu, era atunci o raritate (cel puțin așa se consideră pînă în prezent). De aceea pentru a putea accepta formarea numelui personal Șerbu de la cuvîntul șerb (și altă soluție nu pare să existe) trebuie modificată opinia privind transmiterea ereditară a numelor (cel puțin pentru marile familii boierești) și trebuie presupuse și alte sensuri mai vechi ale lui șerb, susceptibile de a permite transformarea acestuia în nume personal distinctiv (lat. servus, etimonul lui șerb, a avut și alte sensuri, fie laice, fie religioase, în celelalte limbi romanice care l-au moștenit). Devenit tradițional în anumite familii, Șerbu s-a putut menține mai ales în acele regiuni unde termenul șerb, cu înțelesul de „rob, iobag”, este mai puțin folosit și nu se pot naște confuzii (așa pare să fie situația în Țara Românească și Moldova). În epoca noastră, cînd termenul comun este doar un arhaism, arareori folosit, puțini sînt aceia care mai fac legătura, cel puțin curioasă astăzi, între șerb și Șerban. ☐ În istoria Țării Românești sînt cunoscuți trei domni cu numele Șerban, toți din aceeași familie: Radu Șerban, Constantin Șerban și Șerban Cantacuzino. Trebuie amintit că Servius era un foarte vechi nume la romani; în tradiția referitoare la originea Romei este menționat Servius Tullius, al șaselea rege al cetății, 578 – 535 î.e.n., căruia i se atribuie printre altele organizarea populației pe criteriul averii și al teritoriului; devenit nume independent, Servius, era purtat în sec. 4-5 e.n. de un gramatic roman, cunoscut comentator al operei lui Vergiliu.

CIOCULESCU, Șerban (1902-1988, n. București), critic și istoric literar. Acad. (1974). prof. univ. la București. Articole și cronici literare animate de credința în raționalitatea actului critic și relevanța exegezei filologice („Aspecte literare contemporane”, „Itinerar Critic”, „Tudor Arghezi”), studii despre începuturile literaturii artistice („Istoria literaturii române moderne”, în colab. cu T. Vianu și Vl. Streinu). Editor și comentator al lui I.L. Cragiale („Caragialiana”). Memorialistică („Amintiri”).

COCULESCU 1. Nicolae C. (1866-1952, n. Craiova), astronom român. Prof. univ. la București. Întemeietorul Observatorului Astronomic din București. 2. Piu-Șerban C., fiul lui C. (1). v. Servien.

CONSTANTIN ȘERBAN, domn al Țării Românești (1654-1658). În timpul său a avut loc răscoala seimenilor (1655). Mazilit de Poarta Otomană pentru sprijinul acordat lui Gh. Ráckózi II în luarea coroanei poloneze. Aliat cu principele Transilvaniei, cu domnul Gheorghe Ștefan și mai apoi cu Domnul Mihnea III, a participat la răscoala antiturcească a Țărilor Române. A eșuat în încercările (1659, 1661) de a lua în stăpînire Moldova.

RADU ȘERBAN, domn la Țării Românești (1601, 1602-1610, 1611), din neamul Craioveștilor, urmaș în fapte al lui Mihai Viteazul. Nepot al lui Neagoe Basarab. Politică de echilibru și refacere a țării după războiul otoman (1593-1606). Victorii asupra tătarilor (Ogretin, 1602), turcilor (Belgrad, 1602, Silistra, Hârșova, Brăila, 1603) și principilor ardeleni filoturci: Moise Székely (Brașov, 1603) și Gabriel Báthory (Brașov, 1611). Menține independența Țării Românești; are relații strânse cu Transilvania și Moldova. Înlăturat de turci, moare, după un exil activ (1611-1620) la Viena. Ctitor al mănăstirii Comana. L-a urmat în scaunul domnesc mai vechiul său rival Radu Mihnea.