Definiția cu ID-ul 540660:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

învățământ muzical, parte constitutivă a învățământului general având drept scop dezvoltarea unui anumit grad de capacitate muzicală generală sau specială. În î. antic. teoria, căreia i se adăuga o baza filosofică și matematică, era diferențiată de practică, aceasta din urmă fondată exclusiv pe imitația maestrului, deci empirică. În ev. med. se menține distincția între musicus și cantor*, practica instr. ocupând locul al treilea, ca apanaj al joculatores (v. jongleur) și neintervenind decât ca accesoriu în învățământul oficial. Î. ocupa primele trei din cinci puncte în care era prevăzut învățământul de către Carol cel Mare: psalmodierea*, solfegiul* și cântul, alături de calcul și gramatică. O dată cu fondarea universităților (sec. 13), învățătura disciplinelor teoretice se făcea în quadrivium*, în timp ce practica se continua în școli religioase al căror scop era formarea copiilor de cor sau a instrumentiștilor pentru capelele* religioase și princiare. În paralel cu apariția operei*, se dezvoltă î. profan, destinat în primcipal teatrului. În sec. 15 apăruseră deja în Italia școli pentru studii muzicale, la început doar sub forma unor instituții de binefacere, apoi ca școli specializate pentru cântăreți. Programul de studiu cuprindea cursuri principale și complementare. Aici trebuie căutată originea conservatoarelor*. În 1784 se înființează la Paris „Școala regală de cânt și declamație”, nucleul viitorului Conservator, fondat în 1795. Modelul lui a fost preluat apoi și de instituții similare apărute în marile centre europ.: Milano – 1807, Praga – 1811, Bruxelles – 1813, Florența – 1814, Viena – 1817, Leipzig – 1843, Berlin – 1850, Sank Petersburg – 1862, București și Moscova – 1864, Atena – 1871, Sofia – 1921. În Germania, Musikhochschulen, înființată în jurul anului 1870 inițiază o nouă linie de î. dictată de necesitățile unei instituții științifice, conforme cu cerințele sociale ale epocii. În România, primele forme de î. poartă o dublă amprentă în funcție de metodă, terminologie, instrucție și finalitatea studiilor: religioasă sau laică; î. religios cu caracter limitat, specific, se făcea atât în școli speciale, cât și în școli cu caracter general. Î. laic cuprinde ca formă principală de învățământ școlile de muzică vocală și instr. care s-au constituit în cadrul unor societăți sau asociații muzicale ca nuclee ale viitoarelor conservatoare de la Cluj – 1825, Arad – 1833 sau ale școlilor de muzică de la Brașov – 1834, Sibiu – 1840, Timișoara – 1845. La București (1833-1837) și Iași (1836-1839), prin fondarea Societății Filarmonice și respectiv a Conservatorului filarmonic-dramatic s-au pus bazele învățământului profesionist românesc. În 1834, în București se înființează Școala de muzică vocală a Societății Filarmonice. La 6 octombrie 1864, prin decret semnat de Alexandru Ioan Cuza se înființează Conservatoarele de muzică din București și Iași. În paralel, în tot cursul sec. 19 și începutul sec. 20 continuă să existe conservatoare particulare. La 17 iulie 1931, prin legea autonomiei universitare, Conservatorul din București a dobândit gradul de învățământ superior. În baza noiii legi a învățământului (1948) î. se desfășoară prin cursuri muzicale în cadrul învățământului general sau prin cursuri speciale: cercuri (secții) de muzică pe lângă școlile de cultură generală, licee de muzică, conservatoare și școli populare de artă.