O definiție pentru vocativ


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

VOCATÍV s. n. (cf. fr. vocatif, lat. vocativus < vocare „a chema”): caz al substantivului (ultimul, în ordinea studierii), caz al adresării directe. Este caracterizat prin intonație suplimentară specifică, prin afixele caracteristice -e și -ule (la singularul masculinelor și al neutrelor), -o (la singularul femininelor) și -lor (la pluralul tuturor genurilor) și printr-o topică mobilă, însoțită de virgulă sau de semnul exclamării: „Moșnege, copila plânge...” (M. Sadoveanu); „Degeaba te mai sclifosești, Ioane! răspunse mama” (I. Creangă); „Haide, Irino, pune mâna pe seceră...” (M. Preda); „Să facem, fraților, de ce să nu facem!” (Z. Stancu); „Ce ne facem, fetelor?” (G. Topârceanu). V. îndeplinește funcții sintactice doar de atribut adjectival și de apoziție, ca în exemplele „Te salut prieten drag!”; „Iancule, țintașule, / Mai încearcă-ți armele / Până vin poterile!” (Folclor).

Intrare: vocativ
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • vocativ
  • vocativul
  • vocativu‑
plural
  • vocative
  • vocativele
genitiv-dativ singular
  • vocativ
  • vocativului
plural
  • vocative
  • vocativelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)