TOPICĂ s. f. (cf. fr. topique, it., lat. topica, gr. topika): 1. parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor (a părților de propoziție) în propoziții și a propozițiilor în fraze. 2. ordine a cuvintelor (a părților de propoziție) în propoziții și a propozițiilor în fraze. Se vorbește astfel despre t. subiectului, despre t. predicatului, despre t. numelui predicativ, despre t. atributului, despre t. complementului, despre t. elementului predicativ suplimentar și despre t. apoziției; despre t. regentei, despre t. subordonatei (a subiectivei, a predicativei, a atributivei, a completivei, a predicativei suplimentare) și a apoziției. ◊ ~ liberă: t. nesupusă vreunor reguli, vreunei restricții; t. la latitudinea vorbitorului sau a scriitorului (schimbarea ei nu are ca urmare modificarea raporturilor sintactice dintre cuvinte). În general, în limba română există o t. liberă. ◊ ~ fixă: t. neschimbătoare, conformă cu tradiția, care presupune anumite reguli și restricții, de care trebuie să țină seama vorbitorii și scriitorii (orice schimbare a ei are ca urmare modificarea raporturilor sintactice dintre cuvinte). T. fixă au limbile engleză și chineză. ◊ ~ obiectivă (logică, directă): t. normală, regulată, lipsită de factură afectivă; așezare a cuvintelor în ordinea obișnuită într-o limbă dată, în corespondență cu logica gândirii (de la elemente cunoscute la cele necunoscute), cu normele gramaticale ale acelei limbi. ◊ ~ afectivă (subiectivă, inversă): t. diferită de cea obișnuită, datorită intervenției elementului afectiv, care scoate în relief anumite cuvinte (de obicei dintre cele cu accent în frază sau pronunțate cu intonație specială), ca în exemplele „Bine ți-a făcut!” (în raport cu „Ți-a făcut bine!”), „Jelui-m-aș și n-am cui” – Folclor (în raport cu „M-aș jelui și n-am cui”).