SUPERLATIV s. n. (cf. fr. superlatif, lat. superlativus < super „deasupra” + latus „dus”, „ridicat”): grad de comparație al adjectivului și al adverbului, prin care se arată că o însușire sau o caracteristică cu raportare explicită la obiect și acțiuni, există fie în cea mai înaltă măsură, fie în foarte mare măsură, fie în foarte scăzută măsură, fără a mai fi nevoie de raportare explicită la alte obiecte sau acțiuni. ◊ ~ relativ: aspect al gradului s. prin care însușirea sau caracteristica obiectelor sau a acțiunilor ce se compară se află fie în cea mai înaltă măsură – s. relativ de superioritate, fie în cea mai scăzută măsură – s. relativ de inferioritate. Se formează din adjectiv sau adverb, la care se adaugă proclitic articolele demonstrative și adverbele de mod mai și puțin: omul cel mai priceput, valea cea mai adâncă, a lucrat cel mai bine; omul cel mai puțin priceput, valea cea mai puțin adâncă, a lucrat cel mai puțin bine. ◊ ~ absolut: aspect al gradului s. prin care însușirea sau caracteristica obiectelor sau a acțiunilor se află fie în foarte mare măsură – s. absolut de superioritate, fie în foarte scăzută măsură – s. absolut de inferioritate, fără a mai fi nevoie de raportare explicită la alte obiecte sau acțiuni, ca de exemplu (om) foarte priceput, (vale) foarte adâncă, (a lucrat) foarte bine; (om) foarte puțin priceput, (vale) foarte puțin adâncă, (a lucrat) foarte puțin bine.