SUBSTRAT s. n. (< fr. substrat, lat. substratum): totalitatea elementelor lingvistice pătrunse într-o limbă nouă din limba populației autohtone care a adoptat-o prin părăsirea limbii proprii, în urma unei cuceriri, a unei migrațiuni sau a unei colonizări; altfel spus, totalitatea urmelor unei limbi învinse în limba învingătoare, după perioada de bilingvism. În cazul limbii române, se vorbește despre un s. dacic (geto-dacic sau traco-dacic), iar în cazul limbii franceze despre un s. celtic (galic). De obicei, elementele de s. nu sunt numeroase, dar ele se integrează perfect în structura limbii noi, rezultată din încrucișare, și contribuie la evoluția acesteia. Influența s. se manifestă în toate sectoarele limbii noi (mai ales în fonetică și în vocabular, mai puțin în sintaxă) și numai în perioadele de bilingvism și imediat următoare. Prin s. – atunci când acesta este cunoscut – se pot explica unele particularități ale limbii noi. Însă nu orice fenomen lingvistic neexplicat (și neexplicabil) trebuie neapărat raportat la s. În studierea s. limbii române se remarcă lucrările lui B. P. Hasdeu, (1836-1907), O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș; la acestea se adaugă cele ale lingviștilor străini J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich și Hugo Schuchardt.