SINCRONIE s. f. (< fr. synchronie, cf. gr. syn „împreună”, „simultan” + chronos „timp”): stare de moment a unei limbi, aspect static, neevolutiv al faptelor de limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene lingvistice într-o anumită perioadă a istoriei lui. S. alcătuiește o pereche antinomică cu diacronia (v.). Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, care a introdus primul această antinomie (sincronie/diacronie) a definit s. ca o axă orizontală de simultaneitate (AB) a unui singur moment din dezvoltarea istorică a unui fenomen, considerând-o sinonimă cu staticul.