RADICAL (RĂDĂCINĂ) s. n. (< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix „rădăcină”): 1. element primitiv invariabil sau variabil (total sau parțial), ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie sau mai multor forme ale aceluiași cuvânt, în care rezidă sensul lexical al cuvântului. El nu privește flexiunea și nu include prefixe sau sufixe. Astfel: copil- în copilaș, copilandru, copilărie, copiliță, copilăresc, copilăros, copilărește; alb- în alburiu, albișor, albeață, albuș, albi, albicios, albiliță, albitură, albeală; cred- (crez-) în credem, credeam, crezui, crezusem, crezând, crezut; f- în fi, eșt- în ești, est- în este, sunt- în suntem, er- în eram, fu- în fusei și fusesem, fi- în fiind, fo- în fost; lu- în lua, ia- în iau, ie- în iei; usc- în usca, usuc- în usuci etc. 2. element de bază al formei verbale, purtător al sensului lexical al cuvântului derivat, alcătuit din rădăcină, prefix și sufix lexical: încredinț- (< în + cred + inț-) din încredințăm, împământen- (< în + pământ + -ean) din împământenim etc. R. este o secvență fonică obligatorie pentru orice formă flexionară, o unitate morfemică rezultată din prima analiză în constituenți imediați a unui cuvânt. El se poate confunda cu un morfem independent, atunci când e reprezentat printr-o unitate morfemică indivizibilă (așa cum este morfemul), ca în cazul lui ar- din arăm (-ă- sufixul prezentului indicativului, -m desinența de persoana I plural); se poate însă deosebi de un morfem independent, atunci când e reprezentat printr-o unitate morfemică divizibilă (așa cum nu este morfemul), ca în cazul lui îmbulz- (prefixul îm- + substantivul bulz) din îmbulzeam (-ea- sufixul imperfectului și -m desinența persoanei I).