PLEONASM s. n. (cf. fr. pleonasme, lat. pleonasmus. gr. pleonasmos < pleon „mai mult”): folosire alăturată a mai multor cuvinte sau construcții cu același înțeles, din dorința de subliniere convingătoare a ideii sau a imaginii exprimate de acestea. În limba vorbită și în limba familiară el constituie o greșeală de exprimare vizând ignoranța, neglijența, graba în formularea enunțurilor: moș bătrân, babă bătrână, geniu mare, avansați înainte!, mai superior, mai inferior, cel mai perfect, mai principal, foarte vast etc. Datorită generalizării în comunicare, unele p. s-au gramaticalizat, nemaiconstituind greșeli de limbă: ani de zile, ieși afară!, coboară jos! etc.; tot p. gramaticalizate sunt și anticipările și reluările subiectelor, complementelor indirecte și complementelor directe (v. anticipare și reluare). Alte p. au funcție stilistică, distingându-se față de celelalte prin spontaneitate și inedit: l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele; nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie; „Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute. / Zugrăvește din nou iarăși pânzele posomorâte” (M. Eminescu). I. L. Caragiale a folosit p. ca mijloc de caracterizare a personajelor semidocte: „Este chiar el însuși în persoană”. În limba română întâlnim p. acceptate, denumite tautologii (v.): repetări ale cuvintelor, cu intonație și funcție diferită sau asemănătoare (în aceeași propoziție sau în propoziții diferite). În mod obișnuit, aceste cuvinte au funcție sintactică de subiect sau de predicat, ca în exemplele „Podvada era podvadă, meremetul era meremet” (Camil Petrescu): „Ți-e scris, ți-e scris; nu ți-e scris, nu ți-e scris” (I. Slavici).