FLEXIUNE s. f. (< fr. flexion, lat. flexio „îndoire”): totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima anumite raporturi sau valori gramaticale. ◊ ~ nominală: f. caracteristică numelui (substantivului, adjectivului și numeralului). Ea apelează la categoriile gramaticale de număr și de caz (la substantiv), de gen, număr și caz (la adjectivul calificativ) și de gen și caz (la numeral). Se realizează cu ajutorul articolelor, al desinențelor și al adjectivelor (calificative proclitice și pronominale). ◊ ~ pronominală: f. caracteristică pronumelor și adjectivelor pronominale. Ea apelează la categoriile gramaticale de gen, de număr, de caz și parțial de persoană (la pronumele personale, de întărire, reflexive și posesive) și se realizează cu ajutorul desinențelor caracteristice de genitiv-dativ -ui, -ei și -or. ◊ ~ verbală: f. caracteristică verbelor. Ea apelează la categoriile gramaticale de diateză, de mod, de timp, de persoană, de număr și accidental (la participiu) de gen. Se realizează cu ajutorul sufixelor, al desinențelor și al verbelor auxiliare morfologice. ◊ ~ sintetică: f. realizată cu ajutorul desinențelor, al articolelor hotărâte enclitice și al sufixelor, care fac corp comun cu părțile de vorbire la care se atașează. Este întâlnită la substantiv, la adjectiv, la pronume, la numeralul unu (un) – una (o) și la verb. ◊ ~ analitică: f. realizată cu ajutorul prepozițiilor, al articolului hotărât proclitic lui, al articolului demonstrativ, al articolului nehotărât și al adjectivelor proclitice, care nu fac corp comun cu părțile de vorbire pe care le însoțesc. Este întâlnită la substantiv, la numeral și la verb. ◊ ~ internă: f. care constă în modificarea rădăcinii sau a temei cuvântului cu ajutorul alternanțelor fonetice. Limba română are o flexiune internă foarte bogată. ◊ ~ externă: f. care constă în modificarea terminației cuvântului cu ajutorul articolului hotărât enclitic, al sufixelor și al desinențelor.