DIACRONIE s. f. (< fr. diachronie, gr. dia „de-a lungul”, chronos „timp”): evoluție în timp a unui ansamblu de fenomene; desfășurare istorică, succesivă a unui proces; aspect evolutiv al faptelor de limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene lingvistice în devenirea lor istorică. D. alcătuiește o pereche antinomică cu sincronia (v.). Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, care a introdus în cercetarea lingvistică această antinomie (diacronie/sincronie), a definit d. ca o axă verticală de succesiune (CD) a diferitelor momente din dezvoltarea istorică a unui fenomen, considerând-o sinonimă cu dinamismul.