DESINENȚĂ s. f. (cf. fr. désinence, lat. t. desinentia): element morfologic, alcătuit dintr-un sunet sau dintr-un grup de sunete, care se adaugă, în limbile flexionare, la tema unui cuvânt, pentru a exprima numărul și cazul (la adjectiv), numărul și persoana (la verb). În latină se putea marca și diateza verbelor (-tur din laudatur desemna persoana a III-a singular a diatezei pasive). Pentru limba română, de exemplu, ultimul -e din forma fete reprezintă atât desinența de nominativ-acuzativ, cât și desinența de genitiv-dativ singular a substantivului fată; -i din forma codri reprezintă desinența de plural a substantivului codru; -ă din forma neagră reprezintă desinența de feminin singular a adjectivului, iar -e din forma negre atât desinența de feminin singular la genitiv-dativ, cât și desinența de feminin plural a adjectivului neagră; -i din forma cânți reprezintă desinența de persoana a II-a singular a indicativului prezent a verbului a cânta, în timp ce -ă din forma cântă atât desinența de persoana a III-a singular a indicativului prezent, cât și desinența de persoana a III-a singular a perfectului simplu de la același verb etc.