O definiție pentru desinență


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

DESINÉNȚĂ s. f. (cf. fr. désinence, lat. t. desinentia): element morfologic, alcătuit dintr-un sunet sau dintr-un grup de sunete, care se adaugă, în limbile flexionare, la tema unui cuvânt, pentru a exprima numărul și cazul (la adjectiv), numărul și persoana (la verb). În latină se putea marca și diateza verbelor (-tur din laudatur desemna persoana a III-a singular a diatezei pasive). Pentru limba română, de exemplu, ultimul -e din forma fete reprezintă atât desinența de nominativ-acuzativ, cât și desinența de genitiv-dativ singular a substantivului fată; -i din forma codri reprezintă desinența de plural a substantivului codru; -ă din forma neagră reprezintă desinența de feminin singular a adjectivului, iar -e din forma negre atât desinența de feminin singular la genitiv-dativ, cât și desinența de feminin plural a adjectivului neagră; -i din forma cânți reprezintă desinența de persoana a II-a singular a indicativului prezent a verbului a cânta, în timp ce din forma cântă atât desinența de persoana a III-a singular a indicativului prezent, cât și desinența de persoana a III-a singular a perfectului simplu de la același verb etc.

Intrare: desinență
desinență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • desinență
  • desinența
plural
  • desinențe
  • desinențele
genitiv-dativ singular
  • desinențe
  • desinenței
plural
  • desinențe
  • desinențelor
vocativ singular
plural