CONJUNCTIV s. n. (< lat. conjunctivus, cf. fr. conjonctif): mod al verbului (personal, predicativ, mixt) care exprimă o posibilitate reală (prin timpul prezent) și o posibilitate realizabilă (prin timpul perfect). Este alcătuit la prezent din formele de prezent indicativ ale verbului de conjugat (modificate numai la persoana a III-a), precedate de morfemul segmental să, de origine conjuncțională (marcă modală și element introductiv în relația de subordonare), iar la perfect din structura invariabilă să fi a auxiliarului morfologic, urmată de participiul invariabil al verbului de conjugat: să zic, să zici, să zică, să zicem, să ziceți, să zică – să fi zis. ◊ ~ prospectiv: c. care exprimă o acțiune îndreptată spre viitor, ca în exemplul „E bine¹ / să se ducă neapărat acolo”² /. ◊ ~ potențial: c. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu. Este caracteristic propoziției potențiale: „Să parcurg eu distanța asta,¹ / ar fi ceva!”² /. ◊ ~ concesiv: c. care exprimă o concesie. Este caracteristic propoziției circumstanțiale concesive, introdusă prin conjuncția să: „Să spună orice,¹ /eu tot nu-l cred”² /. ◊ ~ deliberativ: c. care exprimă o deliberare, ca în exemplul „Să merg acolo cu ei,¹ / să nu merg?”² /. ◊ ~ hortativ: c. care exprimă un îndemn, care are valoare de imperativ, ca în exemplele „Să cântăm și noi ca frunza” (B. P. Hasdeu); „Să țineți minte, copii,...” (Z. Stancu).