APOCÓPĂ s. f. (< fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo „afară” + koptein „a tăia”): cădere a unui sunet final al unui cuvânt sau a unei silabe de la sfârșitul acestuia, fără ca înțelesul său să sufere. Astfel: vocala ă din fără în „făr’ să-mi spui”, din până în „pân’ la tine”, din niciodată în „grăbit ca niciodat’” etc.; silaba finală -de din unde în „Un’ te duci?”. Ca și sincopa, a. a determinat, în ortografia limbii române, folosirea apostrofului (v.).