ANALOGIE s. f. (< fr. analogie, cf. lat., gr. analogia „raport”, „legătură”): asemănare parțială (de formă sau de conținut) a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt. Astfel, forma veche românească de perfect simplu feciu a fost înlocuită, prin a. cu alte forme (ca bătui), de forma făcui; imperfectul verbelor a da și a sta este neregulat, deoarece s-a format prin a. cu perfectul, introducându-se o silabă de reduplicare: după modelul perfectului dădui, stătui s-a ajuns la formele de imperfect dădeam, stăteam, în loc de dam, stam; substantivul mănușă e pronunțat, în unele graiuri ale limbii române, mânușă, datorită a. cu substantivul mână etc. În mod obișnuit, se spune despre a. că: 1. repară stricăciunile cauzate de fonetică: lat. sg. aqua > rom. sg. apă; lat. pl. aquae ar fi trebuit să dea rom. pl. *ace, dar a. a restabilit consoana p, unificând astfel paradigma cuvântului prin forma impusă ape; forma de persoana I singular a perfectului simplu, (eu) puș(u) s-a transformat, prin a. cu formele de persoana a II-a și a III-a singular puseși, puse și cu cele ale verbului a lăsa – lăsai, lăsași, lăsă în pusei; 2. distruge coeziunea unui tip lingvistic: prin a. cu (el) cântă – (ei) cântă s-a ajuns regional la (el) doarme – (ei) doarme, în loc de (ei) dorm. Orice a. are de fapt un punct de plecare fals, deoarece modifică o situație tradițională, normală, care corespunde ca evoluție așteptărilor noastre față de originalul (etimonul) latin. În morfologia limbii române aproape toate formele noi apar numai prin false a., fără însă ca acestea să explice cauzele transformărilor.