AFEREZĂ s. f. (< fr. aphérèse, cf. gr. aphairesis „îndepărtare”, „cădere”): fenomen fonetic din evoluția unei limbi, constând în suprimarea vocalei inițiale sau a unui grup de sunete de la începutul cuvântului. Astfel, lat. occassionare a dat în limba română forma cășunare (prin a. lui o-, prin reducerea grupului consonantic -cc- la -c, prin transformarea lui -a- neaccentuat în -ă-, prin reducerea grupului consonantic -ss- la -s- și transformarea acestuia, sub influența lui i, în -ș- și prin transformarea diftongului -io- în -iu- și apoi în -u-, cu reducerea lui -i- semivocalic); lat. agnellus a dat în limba română forma miel (prin a. lui a-, prin transformarea grupului consonantic -gn- în grupul consonantic -mn- și prin trecerea lui -n-, în această poziție, la -i- semivocalic, prin reducerea consoanei duble -ll- la -l-, prin căderea consoanei finale -s și prin amuțirea vocalei finale neaccentuate -u); în limba română, de la forma astâmpăra (cf. lat. *ex-temperare) s-a ajuns prin a. lui a- înițial la stâmpăra, iar de la forma Niculae, prin a. lui Ni-, la forma Culae (ambele în limba populară).