ACUZATIV s. n. (cf. lat. accusativus, fr. accusatif): caz al substantivului (al doilea în ordinea studierii după nominativ). Se construiește cu prepoziții sau fără prepoziții. Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement direct (fundamentală), aflată cu întrebările pe cine? și ce? („Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos” – P. Ispirescu; „Tunurile... băteau necontenit cetatea!” – C. Negruzzi); funcția de nume predicativ („Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!” – I. Al. Brătescu-Voinești); funcția de atribut („Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” – M. Eminescu); funcția de complement indirect („Goe... se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu” – I. L. Caragiale); funcția de complement de agent („Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte” – M. Preda); funcția de complement circumstanțial: de loc („Astfel s-au ridicat pe pământurile din jurul Carpaților noile centre de viață” – Geo Bogza), de timp („În dimineața aceea Ștefan Budu se trezi mai devreme ca de obicei” – Al. Philippide), de mod („Vuiește lung al strungului ecou,/ Ca o imensă strună încordată” – N. Labiș), de cauză („Atunci încremeni de spaimă” – Em. Gârleanu), de scop („Și au început să umble prin grâu după mâncare” – I. Al. Brătescu-Voinești), de condiție („În caz de ploaie, nu te mai oprești la ei”), de concesie („Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului” – I. L. Caragiale), de consecuție („Cânta de minune”), de asociere („Și voios se înturna / Cu flăcăii ce mâna” – Folclor), de instrument („Mi s-a părut c-aud la geam / Cu degetul cum bate” – G. Coșbuc; funcția de element predicativ suplimentar („...îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină, ia niște lingurari ce-i aveam tocmiți prășitori” – Ion Creangă). ◊ ~ cu infinitiv: construcție sintactică specifică anumitor limbi (inclusiv limbii latine), echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este în acuzativ, iar predicatul este exprimat printr-un verb la infinitiv. În limba latină, construcția de acuzativ cu infinitiv urma după trei feluri de verbe: a) după verba dicendi (declarandi), ca dicere („a spune”), narrare („a povesti”) sau nuntiare („a anunța”): „Thales dixit aquam esse initium rerum” („Thales a spus că apa este principiul lucrurilor”); b) după verba voluntatis, ca velle („a vrea”), nolle („a nu vrea”), malle („a prefera”), cupere („a dori”) sau iubere („a porunci”): „Cupio... me esse clementem” („Doresc ca eu să fiu blând”); c) după verba sentiendi, ca sentire („a simți”), audire („a auzi”) sau videre („a vedea”): „Saepe audivi inter os et offam multa intervenire posse” („Am auzit că între gură și bucata de pâine multe pot interveni” ). ◊ neutral: a. care dispune de un sens neutru din punctul de vedere al referirii la gen (fără funcție sintactică): a luat-o la fugă.