stînjen (-ni), s. m. – 1. Veche unitate de măsură egală cu 1,9665 m. în Munt, și 2,23 m. în Mold. – 2. Măsură de capacitate, folosită mai ales pentru lemne și reprezentată printr-un cub de un stînjen de fiecare latură. – 3. Iris (Iris germanica, I. pseudacorus, I. variegata). – Mr. stînjin. Megl. stonjin. Sl. sęžĭnĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Tiktin), probabil contaminat cu sŭtęženŭ „întins”, cf. slov. seženj, rus. seženĭ. – Der. stînjenel s. m. (iris); stînjeniu, adj. (violet). Cf. stînjeni. Bg. stănžen provine din rom. (Jagič, Archiv. slaw. Phil., XI, 364; Capidan, Raporturile, 224).

stînjeni (-nesc, -it), vb. – A incomoda, a stingheri, a deranja, a jena, a împiedica. – Var. stînjîni, stîngăni, stingheri, și der. Sl. sŭtęgnąti, participiul sŭtęženŭ „a comprima, a oprima” (Tiktin; Byhan 335; Candrea); sau mai curînd din sl. sŭtęžiti „a fi stingherit”, care aparține aceleiași familii de la vb. tęgnąti „a întinde” (Cihac, II, 411; Byhan 337); ultima var. nu este clară. – Der. stînjeneală, s. f. (stinghereală, neplăcere); stînjenitor, adj. (care stingherește); stînjie, s. f. (Trans., obadă care acoperă capătul osiei carului); stingher, adj. (desperecheat, fără pereche; izolat, solitar), postverbal de la stingheri, al cărui semantism este anormal, dar care este o creație literară, fără curs în limba populară (după Giuglea, Dacor., II, 901, din lat. singularis contaminat cu stinghie; după Densusianu, GS, IV, 290, din lat. *extraiugularium care s-ar fi zis la început boilor fără pereche).