POTERĂ, poteri, s. f. (În trecut; în Țările Române) Detașament de oameni înarmați (în special arnăuți) însărcinat de domnie cu prinderea răufăcătorilor. [Pl. și: potere. – Var.: (reg.) potiră s. f.] – Din bg., sb. potera.

poteră sf [At: (a. 1800) IORGA, S. D. VIII, 114 / V: (îrg) ~tină, (reg) ~re / Pl: ~re, ~ri / E: bg потера] 1 (Înv) Ceată, grup organizat, detașament de oameni înarmați, mai ales de arnăuți, care aveau misiunea de a urmări și de a prinde răufăcătorii, haiducii etc. 2 (Reg; îe) A face o ~ (sau a pleca în ~tiră) A face cercetări pentru prinderea hoților. 3 (Mol; îcs) De-a hoții și -ra Joc de copii în care unii, numiți hoți, se ascund, iar ceilalți, numiți potera, trebuie să-i caute și să-i prindă. 4 (Reg) Herghelie de cai. 5 (Reg) Haită de lupi.

POTERĂ, poteri, s. f. Ceată, grup de oameni (în special arnăuți) înarmați, care aveau misiunea de a urmări și de a prinde pe răufăcători și pe haiduci. [Pl. și: potere. – Var. (reg.) potiră s. f.] – Din bg., scr. potera.

POTERĂ, poteri, s. f. (Învechit și popular) Ceată de oameni înarmați sau detașament de arnăuți ai stăpînirii, însărcinați cu urmărirea și prinderea răufăcătorilor. Cînd au venit hărțuiți, fără cal și căruță, mahalaua a spus că s-au bătut cu potera. PAS, Z. I 161. Treizeci de ani cutreierase muntele și balta, își croise nelegiuită cale prin învelitori și prin ferestre și-și rîsese de sumedenie de poteri. GALACTION, O. I 249. Căpitane Răducane, E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. – Variantă: (Mold.) potiră (ALECSANDRI, P. P. 88) s. f.

POTERĂ ~i f. (în epoca medievală) Grup de oameni înarmați (în special arnăuți), având ca sarcină paza stăpânirii și a orânduielilor ei. [G.-D. poterii] /<bulg., sb. potera

pòteră f. ceată de arnăuți pentru urmărirea hoților de codru. [Bulg. POTĬERA, ceată (din slav. TERĬATI, a goni)].

póteră f., pl. e și ĭ (bg. pótera, sîrb. pótera, poteră, urmărire, poterati, a urmări, d. vsl. *poterĭati, a urmări. V. în-teresc). Ceată de soldațĭ, polițiștĭ orĭ alțĭ oamenĭ care urmăresc tîlhariĭ.

potere¹ sf vz poteră

potiră sf vz poteră

poteră s. f., g.-d. art. poterii; pl. poteri

poteră s. f., g.-d. art. poterii; pl. poteri

poteră s. f., g.-d. art. poterei; pl. potere

poteră, -ri.

poteră (potere), s. f. – Patrulă, rond, grup de urmăritori ai unui evadat. Sl. potĕra „persecuție” (Miklosich, Lexicon, 648; Cihac, II, 281), cf. bg. poter, sb. potjera, slov. potir, megl. putirés „a prinde”. – Der. poteraș, s. m. (polițai, ipistat).

poteră, potere, s.f. 1. (înv.) ceată, grup de oameni (în special arnăuți) înarmați, care urmăreau pe răufăcători și pe haiduci. 2. (reg.) herghelie de cai; haită de lupi.

poteră, poteri, s.f. – Grup de oameni înarmați, patrulă: „Cum îl văd că a intrat în șezătoare, toată potera a dat năvală în casă, sărind la Pintea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 222). ♦ (onom.) Poterașu, nume de familie în Maramureș (DFN, 2007). – Din bg., scr. potera (Scriban, DEX, MDA).

poteră, potere s. f. (intl.) denumire generică dată poliției.

a avea potera-n cârcă expr. (intl.) a fi căutat de poliție: a fi dat în urmărire generală