POTERĂ, poteri, s. f. (Învechit și popular) Ceată de oameni înarmați sau detașament de arnăuți ai stăpînirii, însărcinați cu urmărirea și prinderea răufăcătorilor. Cînd au venit hărțuiți, fără cal și căruță, mahalaua a spus că s-au bătut cu potera. PAS, Z. I 161. Treizeci de ani cutreierase muntele și balta, își croise nelegiuită cale prin învelitori și prin ferestre și-și rîsese de sumedenie de poteri. GALACTION, O. I 249. Căpitane Răducane, E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. – Variantă: (Mold.) potiră (ALECSANDRI, P. P. 88) s. f.