spârcuire sf [At: POGOR, HENR. 5/19 / Pl: ~ri / E: spârcui¹] 1 Rupere, tăiere etc. în bucăți. 2 Spargere (3).

sfârcui² v vz spârcui¹

spărcui v vz spârcui

spârciui v vz spârcui¹

spârcui [At: N. COSTIN, L. 593 / V: (rar) ~rciui, (îrg) spăr~, (înv) sfâ~, (reg) sfăr~ / Pzi: ~esc, spârcui / E: spârc² + -ui] 1-2 vtrm (Îrg; c. i. ființe sau părți ale corpului acestora) A rupe, a tăia etc. în bucăți. 3-4 vtrp (Îrg; c. i. armate, colectivități, mulțimi de oameni etc.) A (se) sparge (6-7). 5-6 vtrp (Îrg; c. i. obiecte, terenuri plantate etc.) A (se) distruge (1-2). 7 vt (Trs) A fura (1).

SPÎRCUI, spîrcuiesc, vb. IV. Tranz. (Învechit și regional) A rupe în bucăți; a sfîșia, a sfîrtica, a ciopîrți. Lupii ne-au spîrcuit cele mai bune mioare. SADOVEANU, O. VIII 250. Du-te, mă, și vezi de nu li-i da, cumva, de urmă [oilor]; să nu le hi spîrcuit vro dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele. HOGAȘ, M. N. 190. ♦ A zdrobi, a distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăștia. Băiete, băiete! eram bătrîn atuncea, dar brațele mele uscate multe lifte au spîrcuit. SADOVEANU, O. I 276. ◊ Absol. Rămăseseră însă, în domnia lui Duca-vodă, puține așezări de creștini pe acea vale bogată, căci cu puțini ani înainte iernaseră tătarii fărămînd și spîrcuind. SADOVEANU, Z. C. 70.

SPÎRCUIRE, spîrcuiri, s. f. (Învechit și regional) Acțiunea de a spîrcui și rezultatul ei.

A SPÂRCUI ~iesc tranz. înv. A rupe în bucăți (cu mâinile, dinții, colții, ghearele etc.); a sfâșia; a sfârteca. /spârc + suf. ~ui

spârcuì v. 1. a risipi, a împrăștia (sens ieșit din uz); 2. a sfâșia, vorbind de fiare. [Cf. ceh. SPRHATI, a o lua la fugă; pentru raportul logic între cele două sensuri, v. sparge].

spîrcuĭ și -ĭésc, a -ĭ v. tr. (cp. cu spîrcîĭ și sfîrtic). Est. Sfîrtic, sfîșiĭ: lupu a spîrcuit oile. Fig. Nimicesc cu furie. – În Maram. a spărtica.

spârcuire (înv., reg.) s. f., g.-d. art. spârcuirii; pl. spârcuiri

spârcuire (înv., reg.) s. f., g.-d. art. spârcuirii; pl. spârcuiri

spârcuire s. f., g.-d. art. spârcuirii; pl. spârcuiri

spârcui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, 3 sg. spârcuiește, imperf. 1 spârcuiam; conj. prez. 1 sg. să spârcuiesc, 3 să spârcuiască

spârcui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, imperf. 3 sg. spârcuia; conj. prez. 3 să spârcuiască

spârcui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, imperf. 3 sg. spârcuia; conj. prez. 3 sg. și pl. spârcuiască

SPÂRCUI vb. v. împrăștia, risipi, sfârteca, sfâșia, spulbera, vântura.

spîrcui vb. v. ÎMPRĂȘTIA. RISIPI. SFÎRTECA. SFÎȘIA. SPULBERA. VÎNTURA.

SPÎRCUI vb. (Mold.) 1. A rupe, a tăia în bucăți, a sfîrteca. Cîți au rămas au început a-i tăia si a-i spărcui și pe unii au prins de vii. AXINTE URICARIUL. 2. A distruge, a nimici; a risipi, a împrăștia. Oastea așa, greu s-au tulburat ... unii de alții fugind, s-au spărcuit toată tabăra. Al. COSTIN. Singur, Mihai-Vodă, văzînd că sta războiul neales, au dat năvală în ardeleni de i-au șpîrcuit. N. COSTIN; cf. CANTEMIR, IST.; NCL II, 296. ◊ Fig. Cîrpiturile mincinoșilor încă a mai destrăma si a spîrcui. CANTEMIR, HR. Variante: șpîrcui (CANTEMIR, IST.; N. COSTIN: NCL II, 296; CANTEMIR, HR.). Etimologie: pol. spierzchač. Vezi și șpîrcuit. Cf. h ă c u i; s t r o p ș i (2).