SPÎRCUI vb. (Mold.) 1. A rupe, a tăia în bucăți, a sfîrteca. Cîți au rămas au început a-i tăia si a-i spărcui și pe unii au prins de vii. AXINTE URICARIUL. 2. A distruge, a nimici; a risipi, a împrăștia. Oastea așa, greu s-au tulburat ... unii de alții fugind, s-au spărcuit toată tabăra. Al. COSTIN. Singur, Mihai-Vodă, văzînd că sta războiul neales, au dat năvală în ardeleni de i-au șpîrcuit. N. COSTIN; cf. CANTEMIR, IST.; NCL II, 296. ◊ Fig. Cîrpiturile mincinoșilor încă a mai destrăma si a spîrcui. CANTEMIR, HR. Variante: șpîrcui (CANTEMIR, IST.; N. COSTIN: NCL II, 296; CANTEMIR, HR.). Etimologie: pol. spierzchač. Vezi și șpîrcuit. Cf. h ă c u i; s t r o p ș i (2).