rocaviță sf vz rucaviță

rucacviță sf vz rucaviță

rucaveță sf vz rucaviță

rucaviță sf [At: (a. 1681) HEM 495 / V: ~veță, ruga~, ~acv~, roc~ (Pl: rocavițe) / Pl: ~țe / E: slv рȢкавица] (Înv; mpl) Fiecare dintre cele două bucăți de stofa cu care se strâng mânecile stiharului, purtate de preot în timpul slujbei bisericești Si: mânecar, mânecuță, naracliță.

rugaviță sf vz rucaviță

rucavițe f. pl. mânecările preotului și diaconului. [Rus. RUKAVIȚA, mânecă].

mînecúță f., pl. e (d. mînecă). Pl. Un fel de manșete brodate cu aur (numite și rucavițe) pe care le poartă preuțiĭ cînd oficiază.

rucáviță f., pl. e (rus. rukavica, mănușă. V. rocodele). Pl. Mînecuțe preuțeștĭ întrebuințate în oficiŭ. – Vechĭ și narácliță și -ácviță (vsl. naronkvica și narakvica). V. mitenă.

rucaviță (-țe), s. f. – Mînecuță la costumul preoțesc. – Mr. racaviță „manșetă”. Sl. rąkavica „mănușă” (Cihac, II, 320), din rąka „mînă”, cf. răcodelie, rîncă.

rocaviță s. f. v. rucaviță.

rucaviță, rucavițe s. f. (Înv.; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două bucăți de stofă, cusute cu fire, cu care se strâng mânecile stiharului purtat de diaconi, preoți și arhierei la slujbele bisericești; mânecuță, mânecar, naracliță. [Var.: rucaveță, rugaviță, rocaviță s. f.] – Din sl. rukavița.

rugaviță s. f. v. rucaviță.

RUCAVIȚĂ s. (BIS.) mânecar, mânecuță, (înv.) naracliță.

RUCAVIȚĂ s. (BIS.) mînecar, mînecuță, (înv.) naracliță.

rocáviță, rocavițe, (rucaviță), s.f. Mânecuță la costumul preoțesc; naracliță: „…pocrovețe și rocavițe de iznou…” (Bârlea, 1909: 170; doc. din 1807). – Din rus. rukavica „mânecă” (Șăineanu); din sl. rokavica „mănuță” (Cihac, după DER).

rucáviță, s.f. v. rocaviță.