BIBLIE s. (BIS.) scriptură, sfânta scriptură.

SACRU adj. 1. v. sfânt. 2. sfânt, (livr.) sacrat, sacrosanct. (Scripturile ~.) 3. sfânt, solemn. (Un jurământ ~.) 4. sfânt. (Numele ~ al patriei.) 5. v. solemn. 6. v. inviolabil.

SCRIPTURĂ s. (BIS.) biblie, sfânta scriptură.

SFÂNT adj., s. 1. adj. (BIS.) ceresc, divin, dumnezeiesc, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sânt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. adj. (BIS.) (înv. și pop.) sânt. (~ul duh.) 3. s. (BIS.) sfânta treime = trinitate, (pop.) troiță. 4. s., adj. (BIS.) (pop.) sânt, (înv.) preacuvios, preafericit, preapodobnic, (latinism înv.) sanct. (~ul Gheorghe.) 5. s. v. Maica Domnului. 6. s. (mai ales la pl.) v. mucenic. 7. s. sfântul părinte v. papă. 8. adj. (BIS.) bisericesc, religios, (pop.) sânt. (Carte ~.) 9. adj. (BIS.) sacru, (livr.) sacrat, sacrosanct. (Scripturile ~.) 10. s. (BIS.) sfânta scriptură = biblie, scriptură. 11. adj. divin, sacramental, sacru. (Lucrurile ~.) 12. s. (BIS.) sfânta sfintelor = sanctuar. (~ la iudei.) 13. adj. v. sacru. 14. adj. sacru, solemn. (Un jurământ ~.) 15. adj. v. inviolabil. 16. adj. desăvârșit, perfect. (~ nevinovăție!)

Sfânta Scriptură adj. + s. f.

BIBLIE ~i f. 1) Scriere bisericească care cuprinde Vechiul și Noul Testament; Sfânta Scriptură. 2) fig. Carte voluminoasă. 3) fig. Carte fundamentală (a unei literaturi, științe, organizații etc.). [Art. biblia; G.-D. bibliei; Sil. -li-e] /<lat. biblia

isagogie s.f. (înv.) introducere în sfânta scriptură.

biblie s. f. 1. (Art. sg.: Sfânta Scriptură) Denumire dată „sfintelor scripturi”, adică colecției de scrieri religioase ale Vechiului și Noului Testament, pe care Biserica le-a adunat și le-a declarat ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Vechiul Testament cuprinde revelația lui Dumnezeu, făcută prin Moise și profeți, iar Noul Testament revelația făcută prin însuși Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, și transmisă prin apostoli. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți (după Septuaginta încă 14 cărți deuterocanonice), iar Noul Testament 27: cele 4 evanghelii, o carte istorică (Faptele apostolilor), cărțile cu conținut didactic (epistolele) și o carte profetică (Apocalipsa). ♦ Biblia de la București (1688) = prima traducere integrală a Bibliei apărută în limba română, datorată fraților Radu și Șerban Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești; reprezintă un monument al limbii române vechi și a avut un rol deosebit în dezvoltarea limbii române literare. ♦ Biblia de la Blaj (1795) = a doua traducere integrală a Bibliei în limba română, datorată lui Samuil Micu; marchează un progres în evoluția limbii române literare în raport cu versiunea fraților Greceanu. 2. Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. – Din lat. biblia (< gr. biblia, pl lui biblion).

canon, canoane s. n. 1. Normă, regulă de conduită bisericească; tipic. ♦ Canonul Sfintei Scripturi = lista cărților Sfintei Scripturi pe care Biserica le acceptă ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt și cuprinzând revelația divină. ♦ Canon bisericesc = normă sau regulă privind etica creștină, cultul, disciplina clerului și monahismului, organizarea și jurisdicția bisericească, promulgată de sinoade ecumenice sau locale. 2. (La pl.) Canoanele utreniei și vecerniei = imnuri ale poeziei creștine din Vechiul și Noul Testament, formate din două, trei, patru, șase, opt sau nouă ode (pesne) și compuse în forma actuală de sf. Andrei Criteanul (†740 d. Hr.). 3. Pedeapsă dată de biserică la călcarea unor canoane (1). ♦ (Fig.) Suferință, chin. – Din sl. kanonŭ, fr. canon, germ. Kanon.

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

creștinism s. n. Cea mai perfectă formă de credință religioasă, al cărei întemeitor este Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat și, a cărei doctrină se bazează pe revelația dumnezeiască supranaturală, cuprinsă în Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament și în Sfânta Tradiție. A fost propovăduit mai întâi de apostoli în părțile orientale și în lumea mediteraneană, apoi de apostolul Pavel, care a propagat noua doctrină în Asia Mică, în Grecia și în Italia. După ce a fost persecutat crunt aproape 300 de ani de către împărații romani începând cu Nero (64 d. Hr.) și până la Dioclețian (303 d. Hr.), creștinismul a devenit liber sub Constantin cel Mare, prin edictul de la Milano (313 d. Hr.). Încă din sec. 3, în sânul creștinismului au apărut diverse secte și erezii, care au fost condamnate de sinoadele ecumenice. „Crezul” creștin a fost stabilit la Sinodul I ecumenic (Niceea, 325) și la Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381). În evul mediu creștinismul s-a răspândit în multe state din Europa și din Africa. În 1054 creștinismul s-a scindat în ortodoxism, cu centrul la Constantinopol, și catolicism, cu centrul la Roma. În sec. 16 Reforma a determinat desprinderea de catolicism a Bisericilor și sectelor protestante, a căror divizare se menține în continuare datorită interpretării subiectiviste și denaturării unor texte din Biblie. Începând din sec. 19, creștinismul s-a răspândit în toată lumea. – Din creștin + suf. -ism.

dogmă, dogme s. f. 1. Adevăr de credință cuprins în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, formulat de Bis. în mod solemn într-un sinod ecumenic sau prin consensus Ecclesiae dispersae, în vederea mântuirii. 2. teză, doctrină științifică, politică etc. considerate imuabile, acceptate și aplicate fără a se ține seama de condițiile concrete. – Din fr. dogme, gr. dogma.

Septuaginta, cea mai veche traducere grecească a Vechiului Testament, făcută în insula Pharos din îndemnul regelui Egiptului Ptolemeu Filadelful (284-247 î. Hr.). Traducerea a fost făcută de către 72 de învățați evrei (câte 6 din fiecare seminție) și așezată în Biblioteca regelui din Alexandria, după care evreii din diaspora au obținut un exemplar. Septuaginta a devenit versiunea oficială a Sfintei Scripturi (privind Vechiul Testament) în Bis. ortodoxă. O ediție a ei a fost făcută de Origen, cunoscută sub numele de Exalpa. – Din lat. Septuaginta „șaptezeci”.

exegeză, exegeze s. f. Interpretare, comentare, explicare istorică și filologică a unui text biblic, literar, juridic etc. ♦ (Bis.) Metodă care urmărește punerea textului biblic în contextul său istoric și cultural, înțelegerea mesajului său teologic propriu și explicarea lui, ținând seama de integritatea și unitatea revelației biblice. ♦ Disciplină teologică biblică în cadrul căreia se aplică principiile hermeneuticii în interpretarea cărților Sfintei Scripturi. – Din fr. exégèse, lat. exigisis.

hermeneutică s. f. 1. Știința sau arta inițial empirică, destinată interpretării mesajelor atribuite de tradiție zeului Hermes, care ar fi comunicat în preajma morții sale esența cunoașterii universului. ♦ Știința sau arta interpretării textelor vechi, în special biblice; știința exegezei. ♦ Disciplină de studiu în școlile teologice, care oferă principiile și regulile de interpretare a Sfintei Scripturi. Este corespondenta retoricii laice. Are trei cap.: noemica (teoria sensurilor), euristica (identificarea sensurilor în diferite texte biblice) și proforistica (aplicarea sensului potrivit textelor dificile). Cea mai veche lucrare de hermeneutică biblică este lucrarea Cheia de Meliton de Sardes (sec. 2 d. Hr.). 2. (Înv.) Erminie. [Var.: ermeneutică, ermineutică s. f.] – Din fr. herméneutique, germ. Hermeneutik (< gr. ermineutiki).

isagogie, isagogii s. f. (Înv.) Cuvânt introductiv la Sfânta Scriptură la teologii din Transilvania. – Din gr. eisagoghia.

Luther, Martin (1483-1546), reformator german, n. la Eisleben, în Turingia, monah augustinian, apoi preot, doctor și profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg. S-a opus cu tărie împotriva papalității, care introdusese indulgențele. În 1517 a afișat la capela din Wittenberg 95 de teze împotriva acestor abuzuri, care marchează începutul Reformei. După trei ani de controverse, în 1520 a fost excomunicat de Vatican. Proscris, a stat ascuns la Wittenberg, unde a tradus Sfânta Scriptură în limba germană.

revelație, revelații s. f. 1. Lucrarea prin care Dumnezeu se face cunoscut pe Sine lumii create, mai întâi prin prorocii Vechiului Testament, apoi prin Fiul Său, pentru a-și dezvălui în mod supranatural natura și voința Sa; descoperire. Bis. creștină păstrează și transmite revelația dumnezeiască în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, prin supravegherea și călăuzirea Duhului Sfânt. 2. Dezvăluire, descoperire a unui adevăr ascuns, a unui talent etc.; p. ext. lucru revelat. [Var.: revelațiune s. f.] – Din fr. révélation, lat. revelatio, -onis.

scapet, scapeți s. m. Bărbat care a fost castrat. ♦ Adept al unei secte mistice rusești, întemeiată de țăranul rus analfabet Sklivanok (†1832), fost membru al sectei hlâștilor, care, considerând că păcatul originar a constat din unirea fizică a primilor oameni, propovăduiește și practică în vederea mântuirii castrarea la bărbați și tăierea mamelelor la femei; nu recunoaște Sfânta Scriptură ca normă de credință, practică un cult compus din imnuri, rugăciuni și dansuri și trăiește în comunități numite „frății”. – Din rus. skopeț.

sfânt, -ă, sfinți, -te adj., subst. 1. Adj. Epitet dat divinității, întruchiparea supremei perfecțiuni și purități. ◊ Sfântul Duh v. duh. ♦ Epitet dat celor sanctificați de Biserică. ◊ Sfântul părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ Care ține de divinitate sau de religie. ◊ Sfântul Sinod v. sinod. Sfântul Munte v. Athos. ♦ Locurile sfinte = locurile menționate în Biblie ca fiind acelea în care a trăit și a propovăduit Iisus Hristos. ◊ Sfântul giulgiu v. giulgiu. ◊ Sfântul mormânt = mormântul unde a fost îngropat Iisus Hristos. ◊ Sfânta Sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. ◊ Sfânta Scriptură v. Biblia. ◊ Sfântul aer = epitaf. ◊ Sfânta evanghelie v. evanghelie ◊ Sfântul Graal v. Graal. ◊ Sfânta masă = pristol, jertfelnic. ◊ Sfânta Treime v. treime. ◊ Sfânta Vineri v. vineri. ◊ Sfânt mărturisitor v. mărturisitor. ♦ Care constituie un obiect de cult sau de venerație. ♦ (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii (de ex. sfântul soare). ♦ Desăvârșit, infailibil, perfect (de ex.: Ce-am vorbit e sfânt). ♦ (Substantivat, urmat de un subst. introdus de prep. „de”, exprimând superlativul) Strașnic, zdravăn (de ex.: O sfântă fr bătaie). 2. S. m. și f. Persoană sanctificată de către Biserică după moarte. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 4. S. m. pl. Mucenici. 5. S. f. pl. (În superstiții) Iele. – Din sl. sventŭ.

Zwingli, Ulrich (1484-1531), umanist și reformator elvețian, n. la Wildhaus, întemeietorul zwinglianismului. A fost preot militar al trupelor papale din Elveția și din 1519 paroh la Zürich. Predicator înfocat împotriva indulgențelor papale, a respins ierarhia bisericească, celibatul și monahismul, postul și misa, iar în 1524, când s-a căsătorit, a scos din biserică altarele, icoanele, crucile și lumânările, suprimând tot ceea ce nu se poate demonstra de Sfânta Scriptură. A murit la Kappel, în lupta dată între zwingliști și trupele catolice. Adepții săi s-au reunit cu cei ai lui Calvin și Luther.

FRAȚII MORAVI, membri ai unei comunități protestante (Biserica moravă), avându-și originea în „Unitatea fraților husiți”, grupare apărută în cadrul reformei lui Jan Hus, din sec. 15, în Boemia și Moravia. S-au desprins din ramura taboriților, secta răspândindu-se în Europa, Indiile de Vest, America Latină, Africa, India, Tibet și S.U.A. Definitorii pentru f.m. sunt considerarea Sfintei Scripturi ca bază a învățăturii și unic îndreptar al vieții creștine, viața în comun și forma simplificată a liturghiei.

MLADIN, Nicolae (1914-1986, n. Abrud), prelat și teolog român. Prof. la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. Arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului (1967-1981). Militant pentru cauza ecumenismului, a scris lucrări de morală, predici, monografii („Biserica lui Dumnezeu în lumina Sfintei Scripturi”, „Prin sbuciumul vremii. Predici”, „Biserica Ortodoxă Română una și aceeași în toate timpurile”, „Samuil Micu Clain teologul”, „Studii de teologie morală”).

PROTESTANTÍSM (< fr.) s. n. Confesiune creștină separată de catolicism în prima jumătate a sec. 16, prin mișcarea Reformei. P. înglobează bisericile luterană (evanghelică), reformată (calviniștii și zwinglienii), anglicană, unitariană și numeroase secte. Teologic, p. se caracterizează prin respingerea unui mijlocitor între Dumnezeu și ființa umană, rolul pastorului nefiind același cu cel al preotului la slujbă, întrucât din slujbă lipsește momentul sfintei jertfe; proclamarea autorității suverane a „Scripturii” în materie de credință; numai cu ajutorul harului. Protestanții au simplificat ritualul, înlăturând fastul catolic, au suprimat cultul Fecioarei Maria și al sfinților, au limitat tradiția sacră la „Scriptură” și au proclamat că mântuirea indivizilor depinde în primul rând de puterea credinței și nu de îndeplinirea formală a obligațiilor rituale. Spiritul ecumenic al p. își are rădăcinile în „Sfânta Scriptură”. Apropierea netă de catolicism, mai ales după al doilea Conciliu de la Vatican, nu a eliminat dificultățile care împiedică reunirea, referitoare la doctrina euharistică, preoția femeilor etc. Termenul p. provine de la protestul formulat la Speyer, în 1529, de către cinci principi luterani și reprezentanții câtorva orașe imperiale împotriva Edictului de la Worms, care împiedica răspândirea luteranismului în Germania. În țările scandinave și în Prusia s-a impus luteranismul, în Scoția calvinismul, în Franța, după sângeroase războaie, calvinii au rămas o minoritate; în Polonia, Lituania și Ungaria sunt comunități de protestanți mai mari, care nu prejudiciază supremația Bisericii catolice. În Anglia, p. a avut o evoluție independentă – anglicanismul. În America de Nord s-a impus p. Mai include: adventismul de ziua a șaptea, armata salvării, baptismul, menonismul, metodismul, penticostalii, quakerii.

Sfânta Scriptură s. propriu f., g.-d. Sfintei Scripturi

cămilă f. cuadruped rumegător, originar din Azia centrală, care are două cocoașe pe spinare, animal întrebuințat la transport [Gr bizantin KAMIILA (= lat. camelus), vorbă introdusă prin Sfânta Scriptură.

cântare f. 1. fapta de a cânta (cu vocea sau cu instrumentul); 2. rezultatul cântării, cântec religios; Cântarea cântărilor, una din cărțile Sfintei Scripturi, atribuită lui Solomon.

chit m. numele popular al balenei. [Gr. mod.: nume luat din sfânta Scriptură].

mistic a. 1. alegoric: sensul mistic al sfintei Scripturi; 2. care rafinează asupra materiilor religiunii: scriitor mistic; 3. plin de mister: a misticei religii ’ntunecoase cete EM. ║ m. cel cufundat în misticitate.

masora f. cercetare critică a textului sfintei Scripturi, făcută de doctori evrei numiți masoreți.

omilie f. cuvântare bisericească despre coprinsul sfintei Scripturi.

tâlc n. 1. explicarea înțelesului mai profund al unui text, în special al sfintei Scripturi: Evanghelie cu tâlc; 2. pildă: vorbește numai în tâlcuri CR.; om cu tâlcuri, rafinat, șiret. [Slav. TLŬKŬ, interpretare].

text n. 1. cuvinte proprii ale unui autor în raport cu notele sau comentarele făcute asupră-i; 2. vorbe scrise de autor și în limba sa proprie, în opozițiune cu traducerile; 3. pasaj din sfânta Scriptură ce un predicator iea ca subiect al cuvântării sale; 4. fig. materie de discurs, subiect de convorbire; 5. caiet cartonat: text de desen; 6. caractere tipografice de 20 puncte.

Satan(a) m. nume ce sfânta Scriptură dă duhului ispititor: piei, Satana! iată-l! iată, Satan vine... AL.

scrib m. 1. cărturar (în sfânta Scriptură); 2. fig. copist, scriitor (cu o nuanță peiorativă).

scriptură f. 1. scriere: zilele de aur a [!] scripturelor române EM.; 2. sfânta Scriptură, Vechiul și Noul Testament.

Nimrod m. 1. strănepot al lui Ham pe care sfânta Scriptură îl numește un vânător puternic înaintea Domnului; 2. fig. vânător îndrăzneț.

Savaot m. supranumele lui Iehova în sfânta Scriptură.

Vulgata f. traducere latină a Sfintei Scripturi, revăzută de sfântul Ieronim (384), singura recunoscută de Biserica catolică.

SFÂNTA SCRIPTURĂ, denumire dată „Bibliei” în scrierile religioase.

ascultat¹ sn [At: CORESI, EV. 16/3 / Pl: ~uri / E: asculta] 1 (Bis; înv) înțelegere a Sfintei Scripturi. 2 (Înv; pex) Urmare a perceptelor creștine. 3 (Înv; spc) Urmare a vieții lui Iisus Hristos. 4-9 Ascultare (1, 2, 3, 5, 10, 11).

biblie sf [At: BIBLIA (1688) / Pl: ~ii / E: lat biblia] 1 Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, cuprinzând Vechiul Testament și Noul Testament, acesta din urmă recunoscut doar de creștini Si: Sfânta Scriptură. 2 (Fig) Carte voluminoasă. 3 (Fig) Carte fundamentală a unei literaturi sau științe.

isagogie sf [At: DA / Pl: ~ii / E: ngr εἱσαγωγή] Introducere în Sfânta Scriptură.

nou, nouă [At: PSALT. 298 / V: (îrg) noao, noau, noo, nuou a / Pl: noi, (iuz, af) nouă, (îrg, af) noau, noo, noue, nauă, (sst, sn) noaia / G-D și: (îrg, af) nouă, noiei / E: ml novus, -a, -um] (Îoc vechi) 1 a Care a fost făcut, creat, descoperit de curând Si: recent. 2 a Care există sau a luat ființă de puțină vreme Si: recent. 3 a (D. oameni) Care se află într-o anumită situație de puțină vreme Si: recent. 4 a (Îs) Lună ~ă Fază a lunii când aceasta este în conjuncție și când fața dinspre pământ, nefiind luminată, este invizibilă. 5 a (Îas) Timp când luna este în faza de lună nouă. 6 a (Reg; îas) Primă zi a lunii. 7 a (Pop; îs) Crai ~ Lună în prima ei fază vizibilă, când are forma unei seceri subțiri, după faza de lună nouă (4). 8 a (Asr; îs) Lumea ~ă (sau, rar, cea ~ă) Continent american. 9-10 av (Îls; îla) ~-născut (Copil) care abia s-a născut. 11 sn (Înv; îlav) Din (sau de) ~ De curând. 12 a (Îe) Ce mai e ~ ? Ce s-a întâmplat în ultima vreme? 13 a (D. produse agricole, viticole etc.) Care face parte din recolta anului în curs sau a anului imediat anterior. 14 a (D. bani) Care a fost emis și pus în circulație de curând. 15 a (Îvp) Tânăr. 16 a (Îvp) Fraged. 17 a Care a fost cumpărat, frecventat etc. de curând. 18 a Care nu a mai fost folosit sau care este folosit de puțină vreme. 19 a (Pex) Care este în bună stare. 20-21 av (Îljv) ~-nouț (Care este) foarte recent. 22 av (Îla) ~-nouț Care nu a fost încă folosit. 23 av (Pex; îal) În foarte bună stare. 24 a (Îrg; d. pământ) Care nu a mai fost cultivat, desțelenit. 25 a Proaspăt. 26 a Curat. 27 a Care apare pentru întâia oară. 28 a Care n-a existat sau n-a fost cunoscut mai înainte. 29 a (Îlav) Din (sau, de) ~ De la început. 30 a (Îal) Încă o dată Si: iar, iarăși. 31 a Care acum apare, ia naștere, începe. 32 a Care apare în locul unui lucru, unei ființe etc. mai vechi. 33 a (Îs) An (sau anul) ~ sau ~ul an Anul calendaristic care începe să se desfășoare. 34 a (Îs) Anul ~ Zi de 1 ianuarie, corespunzând cu începutul anului calendaristic. 35 a (Îas) Sărbătoare care se ține de Anul Nou (34) Si: revelion. 36 a (Bis; îs) Legea sau învățătura (cea) ~ă sau ~a lege Religie creștină (în raport cu religia mozaică). 37 a (Bis; îs) ~ul Testament, sau, înv, Scriptura (sau sfânta Scriptură) cea ~ă Parte a Bibliei cuprinzând Evangheliile și alte scrieri religioase de după nașterea lui Hristos. 38 sn Element care apare la un moment dat în procesul dezvoltării unui fenomen și care în luptă cu elementul vechi, iese învingător. 39 a Modern. 40 a Contemporan în raport cu vorbitorul Si: actual. 41 a Care se deosebește de ceea ce a fost mai înainte. 42 a Care este schimbat, transformat în bine Si: reînnoit, refăcut. 43 a (Pex) Perfecționat. 44 a Care s-a ivit de curând Si: recent. 45 a (Fam; îs) Lume ~ă Exclamație cu care sunt întâmpinați oaspeții rari. 46 a Care se adaugă într-o succesiune la ceva de același fel ce exista de mai înainte. 47 a Care este încă unul pe lângă cel existent. 48 a Lipsit de experință din cauza absenței unei practici suficiente.

scriptă¹ [At: CORESI, ap. CP 202/20 / V: (îvr) script sn / Pl: ~te și (rar) ~uri / E: lat scripta cf ger Skripten] 1 sf (Îvr; îs) ~ta sfântă Scriptură (15). 2 av (Îvr; îf script) În scris¹ (14). 3 sfp (Înv) Documente (oficiale sau particulare). 4 sfp (Jur) Înscrisuri sub semnătură privată. 5 sfp (Înv; jur; îs) Verificare de ~te Procedură prin care organul de jurisdicție stabilește dacă scrierea sau semnătura unui act sub semnătură privată, contestat de partea căreia i se opune, îi aparține sau nu acesteia. 6 sfp Condici, registre, acte de evidență, de contabilitate etc. 7 sfp Însemnări cuprinse în scripte (6).

POROBOCIE s.f. (Trans. SV) Copilărie. Tu din porobocie ai știut scripturile sfinte carele te pot face pre tine înțelept. SA, 3^v. Etimologie: poroboc + suf. -ie. Vezi și poroboacă, poroboc, porobocesc.

!Sfânta Scriptură/Scriptura (Biblia) s. propriu f. art., neart. Scriptură (în ~), g.-d. art. Sfintei Scripturi/Scripturii

Scriptura v. Sfânta Scriptură

*bíblie f. (vgr. biblos, carte [carte pin excelență], dim. biblion, pl. biblia). Colecțiune de cărți sfinte (sfînta scriptură) care cuprinde Testamentu Vechĭ și Noŭ. Cel vechĭ cuprinde trei grupe de cărțĭ (Pentateucu, Profețiĭ, Agiografiĭ), relative la religiunea, istoria și instituțiunile și obiceĭurile Jidanilor. Cel nou conține cele patru Evangheliĭ, Faptele Apostolilor, Epistolele și Apocalipsu; el a fost scris întîĭ pe grecește, afară de Evanghelia lui Matei, care a fost pe limba ebraică. Supt Ptalemeu Filadelfu, Testamentu Vechĭ a fost tradus pe grecește de 72 de Jidanĭ învățațĭ; traducerea lor e cunoscută supt numele de Septuaginta. În secolul IV, Biblia întreagă a fost tradusă pe latinește de Sfîntu Ieronim; această traducere, singura admisă în biserica catolică, se numește Vulgata, iar pe românește s’a tradus la 1688 din ordinu domnuluĭ Șerban Cantacuzino. Traducerea numită Septuaginta are maĭ multe opere considerate de Jidanĭ ca apocrife, între altele cele cincĭ cărți ale Macabeilor, din care cele doŭă dintîĭ îs admise de biserica catolică ca autentice. Se numește exegeză biblică studiu Bibliiĭ din punctu de vedere al interpretăriĭ înțelesului. Fig. Cartea cea maĭ însemnată a uneĭ literaturĭ.

parimie f. 1. proverb: ai vorbe cu parimii AL.; 2. pl. extrase din sf. Scriptură ori din epistolele sfinților Apostoli ce se citesc la înserat. [Gr. mod.].

SCRIPTURĂ ~i f. înv. v. SCRIERE. ◊ Sfânta ~ scriere bisericească care cuprinde Vechiul și Noul Testament; Biblie. [G.-D. scripturii] /<lat. scriptura

Biblie f. 1. cărțile sfinte ale Evreilor și Creștinilor: Sf. Scriptură, adică Vechiul și Noul Testament. Biblia coprinde cărți juridico-istorice (Pentateuc, Judecători, Regi, Faptele apostolilor), etice sau morale (Psalmi, Iov și Epistolele apostolului Pavel) și profetice (Isaia, Ieremia, etc., Apocalipsul). Cea mai veche traducere a Testamentului Vechiu e așa zisa Septuaginta (făcută elinește în Alexandria Egiptului de cei 70 tălmaci), din care derivă prima traducere latină, orientală, slavă și română (prima traducere completă fu Biblia lui Șerban-Vodă dela 1688); 2. fig. cartea cărților, cartea cea mai însemnată a unei literaturi.

scriptură sf [At: COD. VOR. 102/4 / V: (reg) sclip~, (îvr) ~toră, ~păt~, scrâp~, screp~ / Pl: ~ri și (rar) ~re / E: lat scriptura] 1 (Înv) Scriere (2-3). 2 (Ccr) Semn scris² sau tipărit (1). 3 (Rar; îs) ~ de mână Manuscris. 4 (Îe) A arăta cu (sau a pune în) ~ A scrie (1). 5 (Înv) Inscripție. 6 (Înv) Însemnare. 7 (Înv) Scrisoare (26). 8 (Înv) Act (doveditor). 9-11 (Înv) Scriere (6, 11-12). 12 (Înv; pex) Conținut al unei scrieri (1). 13 (Îvr) Contabilitate (3). 14 (Spc; sens curent; adesea lpl cu valoare de singular șîs sfânta ~, înv, ~ra sfântă) Carte sacră a mozaismului și a creștinismului alcătuită din Vechiul Testament și Noul Testament, cel din urmă fiind recunoscut numai de creștini Si: biblie, (îvr) scripta sfântă. 15 (Pex) Preceptele, legile etc. propovăduite de scriptură (13) sau de religia creștină. 16 (Înv; îs) ~ra cea veche sau vechea ~ Vechiul Testament. 17 (Înv; îs) ~ra cea nouă Noul Testament. 18 (Îlav) A treia zi după ~ri Prea târziu. 19 (Înv) Înțelesul strict al unui text Si: precept. 20 (Rar) Principiu. 21 (Înv; lpl) Scriere (14). corectat(ă)

infailibilitate, infailibilități s. f. 1. Caracterul, natura sau starea a ceea ce este infailibil. ♦ (Bis.) Făgăduința făcută Bis. creștine de a fi stâlpul și temelia adevărului, adică de a fi păzită de greșeală prin asistența Sfântului Duh, atunci când învață credința adevărată bazată pe Sf. Scriptură și Sf. Tradiție sau luată din sinoade. 2. (La catolici) Dogmă a infailibilității papei, privind puterea sa de a nu greși în materie de credință sau de morală, stabilită la Conciliul Vatican I (sesiunea VI, 1870), nerecunoscută de Bis. ortodoxă. – Din fr. infaillibilité.

SFÎNT adj., s. 1. adj. (BIS.) ceresc, divin, dumnezeiesc, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sînt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. adj. (BIS.) (înv. și pop.) sînt. (~ duh.) 3. s. (BIS.) sfinta treime = trinitate, (pop.) troiță. 4. s., adj. (BIS.) (pop.) sînt, (înv.) preacuvios, preafericit, preapodobnic, (latinism înv.) sanct. (~ Gheorghe.) 5. s. (BIS.) Sfînta Fecioară = madona (art.), născătoarea (art.), preacurata (art.), preanevinovata (art.), preasfînta (art.), precista (art.), Fecioara Maria, Maica Domnului, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.). 6. s. (mai ales la pl.) mucenic, sfințișor, (reg.) bradoș, brăduleț, brînduș. (De 9 martie se mănîncă ~i.) 7. s. (BIS.) sfîntul părinte = papă, pontiful roman, pontiful Romei, suveranul pontif. 8. adj. (BIS.) bisericesc, religios, (pop.) sînt. (Carte ~.) 9. adj. (BIS.) sacru, (livr.) sacrat, sacrosanct. (Scripturile ~.) 10. s. (BIS.) sfînta scriptură = biblie, scriptură. 11. adj. (BIS.) divin, sacramental, sacru. (Lucrurile ~.) 12. s. (BIS.) sfînta sfintelor = sanctuar. (~ la iudei.) 13. adj. sacru. (Numele ~ al patriei.) 14. adj. sacru, solemn. (Un jurămînt ~.) 15. adj. intangibil, inviolabil, sacru, (livr.) sacramental, sacrosanct, (rar) sacral. (Drept ~.) 16. adj. desăvîrșit, perfect. (~ nevinovăție!)

vechi¹, veche a [At: COD. VOR². 14^v/13 / S și: (înv) vechie sf / Pl: ~, (înv) veche sf / E: mlp veclus (vetulus)] 1 a (Îvp ; d. ființe; îoc tânăr) Bătrân (8). 2 sm (În textele religioase; îs) Cel ~ de zile Dumnezeu. 3-4 smp (Îljv) Din ~ Din moși-strămoși. 5 a Care este caracteristic unei ființe bătrâne. 6 a (Înv; d. vârstă¹) Înaintat. 7 a (D. oameni; îoc nou) Care este de mult timp într-o anumită situație. 8 a (D. oameni; îoc nou) Care deține de mult timp o anumită calitate. 9 a (D. oameni; îoc nou)Care se află de mult timp într-o anumită relație cu cineva. 10 a (D. oameni; îoc nou) Care practică de mult timp o anumită meserie. 11 a (D. oameni; îoc nou) Care exercită de mult timp o anumită funcție. 12 a (Pex) Experimentat (1). 13 a (Reg; îs) Fată veche Fată bătrână. 14 a (Rar; în stilul epistolar; în formule de încheiere) Devotat (2). 15 a Inveterat. 16 a (Îoc nou) Care există de mult timp. 17 a (Îoc nou) Care a fost făcut cu mult timp în urmă. 18 a (Îoc nou) Care se menține de mult timp. 19 a (D. rânduieli, obiceiuri, datini etc.) Care este preluat și păstrat prin tradiție Si: bătrânesc (3), strămoșesc, străbun. 20 a (Buc; îs) Ploaie veche Ploaie abundentă care ține timp îndelungat. 21 a (Îs)Vorbă (ori, îvr, zisă) veche sau (îvr) ~ cuvânt Proverb. 22 a (Îas) Maximă. 23 a (Reg; îs) Lună veche Ultima fază a lunii, când aceasta este în conjuncție cu soarele și se vede o mică porțiune din suprafața sa luminată în forma unei seceri subțiri. 24 a (Reg; îas) Înfățișarea lunii în faza „lună veche (23)”. 25 a (Mol; îas; șîs crai ~) Lună plină. 26 sn (Trs; d. lună; îe) A se întoarce pe ~ A începe să descrească. 27 a (D. argint sau rar, d. aur) Cu strălucirea estompată de timp. 28 a (D. sentimente) Statornic. 29 a (D. idei) Consecvent. 30 a (D. obiecte făcute de oameni) Care a ajuns în stare de degradare prin acțiunea îndelungată a timpului sau din cauza folosirii îndelungate Si: învechit. 31 a (Înv; d. pământ) Cultivat vreme îndelungată, fără întrerupere (până la secătuire). 32 a (D. alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Care, prin trecerea timpului, și-a pierdut sau este pe punctul de a-și pierde calitățile inițiale. 33 a (Pex; d. alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Care, prin trecerea timpului, și-a modificat proprietățile, devenind impropriu consumului, inutilizabil Si: alterat² (3), stricat. 34 a (D. boli) Care este contractată de mult timp (și are o evoluție lentă) Vz cronic. 35 a (De obicei precedat de art. cel; adesea îoc nou) Care există de mai mult timp (decât ...). 36 a (Îs) ~ul Testament sau Testamentul (cel) ~, Legea (cea) veche, Vechea lege, (înv) Vechea scriptură, Scriptura (cea) veche, Cartea cea veche Prima parte a Bibliei cuprinzând textele sfinte referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu. 37 a (Îs) Lumea veche Societate dispărută sau pe cale de dispariție. 38 a (Îas) Antichitate. 39 a (Îas) Țările, popoarele din Antichitate. 40 a (Îas) Nume generic dat celor trei continente (Europa, Asia și Africa), cunoscute până la descoperirea Americii. 41 a (D. legume, cereale, furaje etc.) Din recolta anului precedent sau a anilor precedenți. 42 a (D. vin sau, rar, d. coniac) Ale cărui calități inițiale s-au ameliorat o dată cu trecerea timpului. 43 a (Mai ales despre idei, concepții etc.) Care nu mai este actual Si: demodat, depășit, învechit, perimat. 44 sn Ceea ce nu mai corespunde, aparținând unei epoci revolute. 45 a Care a existat în trecut Si: fost (2), trecut. 46 a (D. oameni) Care a avut în trecut o anumită funcție, rang, calitate cu care nu mai este învestit în prezent Si: fost (1). 47 a (D. teorii, metode, legi etc.) Care nu mai este valabil Si: fost, trecut. 48 (Îs) Anul (cel) ~ Anul (calendaristic) care s-a încheiat. 49 a (Îs) Stil ~ sau (înv) calendar (de stilul) ~ Calendarul iulian. 50 a (Îas) Metodă de socotire a timpului după calendarul iulian. 51 sn (Îlav) Pe ~ Conform stilului vechi (49). 52 a (Îvp ) Literă (sau slovă, buche) veche Literă chirilică. 53 (Rar; îs) Crai de Curtea veche Haimana (1). 54 a (D. limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată. 55 a (D. limbi) Care este cunoscut (și studiat) sub aspectul său din trecut (deosebit de cel actual). 56 a Care aparține trecutului (îndepărtat). 57 a Care este caracteristic trecutului (îndepărtat). 58 a (Spc) Care aparține Antichității Si: antic (3). 59 a Caracteristic Antichității Si: antic (4). 60 a Care ține de perioade originare, de început Si: arhaic, primitiv. 61 a (Îs) Istoria veche Parte a istoriei care studiază peristoria și Antichitatea. 62 smp (Precedat de art. cei) Oamenii din trecut. 63 smp (Precedat de art. cei) Oamenii din Antichitate.

Literă de evanghelie – Vorba aceasta care înseamnă respectare cu sfințenie, credință fără rezervă, nici o abatere de la un text, de la un cuvînt de ordine, de la o poruncă etc., vine nu numai de la faptul că tot ce scrie în evanghelie era admis fără discuție, în virtutea preceptului: „crede și nu cerceta!” Expresia se mai explică și prin superstiția că de cărțile sfinte nu trebuia să te atingi, în așa măsură, încît pe vremea cînd evanghelia, ca și întreaga scriptură, era copiată cu mîna (neexistînd încă imprimerii) copiștii n-aveau voie să îndrepte, să rectifice nici măcar o literă, chiar dacă descopereau o greșeală evidentă de transcriere. Litera, fie și greșită, trebuia respectată. Literă de evanghelie! IST.

PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual, călugăr. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. 4. Fig. (în limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor). ♦ Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.

SFÎNT¹, -Ă, sfinți, -te, adj. I. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipînd perfecțiunea și puritatea. Slavă ție, Sfîntă Născătoare. GALACTION, O. I 164. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt. COȘBUC, P. I 209. Bun lucru a mai lăsat dumnezeu sfîntul și tovărășia asta. CREANGĂ, P. 119. Doamne sfinte și părinte! Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. ♦ Epitet dat mucenicilor și înalților clerici, considerați a corespunde idealului religios. Mulțumește sfîntului mare mucenic Dimitrie. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Sfîntul părinte = titlu dat de către catolici papei. 2. (Despre obiectele care aparțin religiei sau sînt în legătură cu cultul) Consacrat divinității și considerat ca posedînd harul divin; sacru. Am avut un frate drag, L-a jurat neamțul sub steag... Ș-acuma departe-l duce, Nu le-ajute sfînta cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 297. ◊ Cele sfinte (și substantivat, în forma articulată) = cele care țin de cult, care privesc credința, biserica sau divinitatea. Ia să vă dau eu un tipic, zise părintele Oșlobanu, lăsînd sfintele încolo. CREANGĂ, A. 78. Sfînta slujbă = liturghia. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. Sfintele daruri v. dar⁴ (I 2). Sfintele taine v. taină (4). Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Iisus Hristos. Sfîntul mormînt = mormîntul considerat ca fiind acela în care a fost îngropat Iisus Hristos. Sfînta scriptură v. scriptură. Sfîntul scaun v. scaun (I 4). Război sfînt = război aprobat de religie, corespunzător idealului religios. Sfînta alianță = convenție politică încheiată între Rusia, Austria și Prusia în 1815, după victoria asupra lui Napoleon și avînd ca scop apărarea orînduirii monarhice în Europa. 3. (Popular) Epitet pentru elemente ale naturii (considerate ca fiind de esență divină, dătătoare de viață). Și de dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare: Că la tine cînd privește, Stă și nu mai asfințește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Epitet pentru zilele săptămînii. Într-o sfîntă de vineri [împăratul] iar s-a pomenit cu stema din cununa împărătească că se umflă și crește. DELAVRANCEA, S. 82. A plecat badea într-o sfîntă joi, Cu plugu. MAT. FOLK. 1476. II. (Cu sensul desprins de cel religios) 1. Care inspiră dragoste sau respect, care este vrednic de astfel de sentimente; scump, iubit, slăvit. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. Și el, sărmanul, ș-a pus viața în primejdie pentru sfînta noastră tovărășie. CREANGĂ, O. A. 277. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Sfîntă muncă de la țeară, izvor sacru de rodire, Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrățire! ALECSANDRI, P. III 42. ♦ Fig. Detașat de cele pămîntești, eteric, imaterial. Luna pe cer trece așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. IV 100. 2. (Familiar) Bun, perfect, desăvîrșit. Cîteva pături de hîrtie, lipite una peste alta cu său de lumînare... și aprinse c-un chibrit, mai sfînt lucru nici că se poate. CREANGĂ, A. 101. ♦ (Substantivat, exprimînd ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie! REBREANU, I. 35. M-o apucat o sfîntă de lene, de mi se rup fălcile. ALECSANDRI, T. 899. – Variante: (popular) sînt, -ă (ISPIRESCU, L. 153, EMINESCU, O. I 35, NEGRUZZI, S. II 85) adj., (înaintea numelor proprii masculine care încep cu o consoană) sîn, sîm adj. m.

protestantism s. n. Nume dat în general doctrinelor religioase creștine care s-au desprins de catolicism în sec. 16 prin Reformă. Principalele ramuri ale protestantismului sunt: luteranismul, calvinismul și anglicanismul, din care au apărut și s-au dezvoltat alte secte, cu împărțirile și subîmpărțirile lor. Se deosebesc de ortodoxie și de catolicism prin următoarele: cred numai în autoritatea Sf. Scripturi, pe care fiecare poate s-o înțeleagă și s-o interpreteze cu ajutorul Sf. Duh, mântuirea se poate obține numai prin credință, nefiind nevoie de fapte bune; admit numai două taine: botezul și cuminecătura; resping cultul Maicii Domnului, al sfinților, al sfintelor moaște și al morților; resping postul, monahismul, celibatul preoților și ierarhia bisericească; cultul este simplu și se desfășoară în casele de rugăciune, unde oficiază pastorii, prezbiterii sau predicatorii desemnați de comunitate. ♦ Totalitatea bisericilor protestante. – Din fr. protestantisme.

PĂRÍNTE (lat. parens, -ntis) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; (la pl.) tata și mama în raport cu copiii. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Întemeietor al unui neam; inițiator, fondator al unei științe, al unei mișcări culturale etc. ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. Ei nu sunt doar episcopi și scriitori, ci se disting prin valoarea doctrinei lor, prin sfințenia vieții lor și aprobarea Bisericii. Epoca P.B. începe în sec. 2 cu părinții apostolici și se încheie în sec. 7 și 8 cu Grigorie cel Mare, în Occident, și Ioan Damaschin, în Răsărit. ◊ Părinții Apostolici = grup de scriitori creștini care au fost ucenici direcți ai sfinților apostoli ori ai ucenicilor acestora au înregistrat ultimele ecouri ale generației apostolice și ale căror scrieri au fost considerate multă vreme egale în rang cu cele canonice din „Noul Testament”, unele fiind chiar introduse temporar în canon (Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Barnaba ș.a.). Noțiunea și titlul de p. a. au apărut în sec. 17, la savantul francez Jean B. Cotelier, care a editat pentru prima oară împreună acele scrieri. ◊ Părinții Capadocieni (sau Neonicenieni) = părinți ai Bisericii care și-au desfășurat activitatea literară și pastorală în Capadocia (Vasile de Cezarea, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa) și au explicat „dogma de la Niceea”, raportul dintre substanța divină unică și cele trei persoane ale Treimii. Cu ei sunt stabilite definitiv doctrinele de bază ale creștinismului și terminologia trinitariană. V. și patristică. 3. Preot, călugăr.

MĂRTURIE s. f. 1. (Învechit, în limbajul bisericesc) Susținere, mărturisire a credinței. În toate dzile leșuia să împiadece mărturiia și învățătura svîntului. VARLAAM, C. 372. Roagâ-te pentru mine ca să fiu iertat de cît rău ț-am făcut și să-mi obîrșesc viața în bună mărtorie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 5^r/19. ◊ (Rar) Mărturia credinței = crezul. Cf. CADE. Parte dintr-o cîntare bisericească executată, alternativ, de două persoane; stare. Cînd nu cîntau împreună, își ținea una alteia ison și se ajutau la mărturii, adică la stări, ca să poată să răsufle. STANOIU, C. I. 193. Maica Natalia cînta la strană, căci era de „rînd”, iar maica Vitalia îi ținea ison ș-o ajuta la mărturii. id. ib. 195. ♦ (Învechit, rar) Supliciu, mucenicie, martiriu. Alți marturi a domnului H[risto]s depreună aflarâ sfîrșitul mărturiei sfîrșindu-să întru H[risto]s. DOSIFTEI, V. S. octombrie 109^r/20. Și așa au obrășitu-și nevoința mărturiei dîndu -și s[u]fl[e]tele în mînule lui D[u]mn[e]dzău, sv[i]nții m[u]cin[i]ci. id. ib. noiembrie 127^v/23. ♦ (Concretizat) Martir² (2), mucenic. Fiind închiși multe mărturii, adecă m[u]cenici, prin temnițe și mearsă îngerul lui D[u]mn[e]dzău de i-au slobodzît. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 143^r/17. 2. Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru, văzut ori auzit, sau pentru a-și susține părerile; spec. depoziție a unei persoane în fața instanței judecătorești ; p. e x t. confirmare, adeverire a unui fapt săvîrșit, văzut sau auzit de cineva; (învechit) mărturisanie (1). Nu-ți voru preemi mărturiia ceaia ce e de menre. COD. VON. 42/19, cf. GCR I, 3/17. Cel ce propovedui mainte pre Hristos și cu mîinile sale boteză-l și de sus de el mărturie auzi. CORESI, EV. 525. Eu Pătrașco Păturniche fac mărturie cu această mică cărțulie, cum amu avut o țigancă la mănăstire de Bistriță (a. 1597). CUV. D. BĂTR. I, 77/23. Nu mărturisi pre vecinul tău mărturie strîmb[ă]. PARACLIS (1639), 251. Nu-l creade nime ce grăiaște, nice să creade necăiuri mărturiia lui. PRAV. 248, cf. 133, 189, 299. Și-l va sudui pre martur înaintea giudețului dzicînd cum mărturiia lui nu iaste bună. EUSTRATIE, ap. GCR I, 123/1. Iară și în leagea voastră scrisu-i, că a doi oameni mârturiia adevărată iaste. N. TEST. (1 648), 116^v/l, cf. 203^r/12. Deci acea mărturie de la acei oameni buni, măriia-sa domnu nostru au credzut-o, și noi toți (a. 1 657). GCR I, 174/36, cf. DOSOFTEI, PS. 115/15. Așa se grăbise de scrisese pîra lui Simion, susținînd-o și prin mărturia lui de preot. REBREANU, I. . 122. Poate fi cazul să ne cheme și pe noi, să ne cerceteze, să dăm vreo mărturie. SADOVEANU, M. C. 67. A venit nașa la noi și a vorbit cu mama și s-a jurat și a adus mărturia altor fini, că încuiase poarta servitoare. PAS, Z. I, 178. Codul, penal sancționează, într-adevăr, sub calificare de. mărturie mincinoasă, fapta unei persoane care, depunînd ca martor înaintea unei instanțe, face afirmații mincinoase. PR. DREPT, 699. Mărturia dreaptă te scapă din păcate. ZANNE, P. VIII, 318. Mărturia mincinoasă în groapă te lasă. id. ib. ◊ (învechit) Mărturie de cercetare = anchetă. Iar acei ce vor rămâne nemulțămiți cu mărturiia D[umnea]voastră de cercetare să-i sorociți ca să viie la Divan (a. 1 803). URICARIUL, iv, 216. ◊ P. e x t. (Învechit, rar); Judecată. Nu se cade episcopului să umble la mărturie (a. 1 640). MURNU, GR. 36. ♦ (Învechit) Cunoștință, știre. Acest nărav au bolnavii, -că nu vor niminea să aibă mărturie de boala lor. CORESI, EV. 244, cf. 170, 203. Și aceștia toți luară mărturie pren credință, nu dobîndiră făgăduința. N. TEST. (1648), 300^v/12. ♦ (învechit și regional ; concretizat) Martor (2, 3) i Sculase pri menre mărturia nedreptății (m a r t o r i m i n c i n o ș i B 1 938) carile. . . întrebară-mă. PSALT. HUR. 29^r/12, cf. PSALT. SCH. I 104/6, PSALT. 46, 62, 270. Și-i va împărți ei Dumnezeu că nu va trebui mărturii, că el însuși iaste și mărturisitoriu și judecătoria. CORESI,EV. 39. De va trimite vreunul să fie mărturie mincinoasă, atunce pentru căce iaste încă nu de vrăstă, tînăr, nu să va putea certa. PRAV. 329, cf. 44, 279. Iară să nu va asculta pre tine, mai ia lîngă tine încă unul sau doi, că de în gura a doi au a trei mărturii să întăreaște tot cuvîntul. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 1 128/1, cf. 134/27. Eu i-am zis să aducă 5 mărturii să mărturisească precum iaste bou al lui și să-l dau (a. 1 760). IORGA, S. D. XII, 72. Ai tu mărturii să pui de față pentru aceste cuvinte ci-m spusăș tu mie? (a. 1 773). GCR II, 97/34. Nu voi vorbi cu el fără de mărturii, ca să nu mai scornească de acestea despre mine. ȘINCAI, HR. III, 211/36, cf. I, 295/36, II, 282/9, gcr II, 206/8, MAG. IST. I, 361/29. Au adus. . . mărturii, oameni cinstiți, care dovedesc că să află cu deplină știință la meșteșugul testemelurilor (a. 1823). DOC. EC. 300. Ai tu mărturie, ca să stea dovadă, după datorie? – Am, el îi răspunse. . . Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume. PANN, P. V. I, 121/17. ◊ F i g. Sărmane flori. . . La ce-ntîlnire mărturii tăcute Mi-ați fost? IOSIF, P. 36, cf. HODOȘ, P. P. 132. 3. (Învechit, în limbajul bisericesc) Învățătură, lege morală, precept, poruncă; (învechit, rar) mărturisit¹. Se-ar ținrea feciorii tăi mărturiia mea. PSALT. HUR. 113^v/26, cf. 14 ^v/17. Și ispitiră și mîniară Dzeul de sus, și mărturia (l e a g e a C²) lui nu feriră. PSALT, 161, cf. 195, 259, 265. Feri sufletul mieu mărturia ta (p o r ă n c i t e l e VH, p o r u n c i l e D) și iubii-o foarte. ib. 266, cf. GCR I, 12/34. Fi vor cădea căci nu vor asculta mărturia lui. VARLAAM, C. 418. Ce ei biruiră pre el pentru sîngele mielului și pentru cuvîntul mărturiei lui. N. TEST. (1 648), 312^v/2. Mărturia ta, Dumnedzău sfinte, Credincioasă dînd poruncilor minte. DOSOFTEI, PS. 58/11, cf. MURNU,GR. 36. 4. Probă, dovadă ; semn, indiciu ; act, document (care servește drept dovadă, probă, indiciu) ; certificat, adeverință, (învechit, rar) mărturisire (3), (învechit) mărturisitură (3), mărturiseală (2). Aurulu vostru și argintulu rruginrii și rrugira loru întru mărrturie voao fi-va. COD. VOR. 132/12. Cum veade, nu știm, grairă, ce feciorul înainte puseră-l, destul credincioasă mărturie. CORESI, EV. 172, cf. 36. Făcutu-i-am de la noi această mărturie și am pus pecetia orașului ca să-i fie de credință (a. 1 591). GCR I, 38/37. Pentr-aceea i-am făcut cest zapis să-i hie d[u]m[i]sale de mărturie (a. 1 642). GCR I, 93/12. Într-această carte sînt învățături cu bună tocmire alcătuite și cu adevărate mărturii dentru sf[í]nta scriptură a legii cei vechi. CHEIA ÎN., ap. GCR I, 237/20. Am arătat cu mărturiile și a istoricilor și a numelui ce avem. N. COSTIN, L. 114, cf. 56. Arătăm grije și osîrdie întru aflarea și aducerea mărturiilor și învățăturilor a mulți dascăli și istorici aleși (a. 1714). GCR II, 8/29. Eu l-am sădit numai ție, Dragostei o mărturie, BĂRAC, A. 18/2. Și casa pentru ca s-o știe, Au pus ca semn și mărturie În fața casei o nuia. COȘBUC, B. 31, cf. MARIAN, Î. 78, MURNU, GR. 36. Luîndu-și de acolo mărturie pecetluită să vie slobozi la Suceava. N. A. BOGDAN, C. M. 22, cf. 170. Jalea și planșetele Saftei, pînă la ziuă, fură destulă mărturie. GALACTION, O. 73. Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge. BENIUC, V. 7. Marile construcții ale socialismului constituie mărturii vii și puternice ale politicii de pace. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 372, cf. nr. 2 394, 2399, ib. 1 953, nr. 2 592. După o mărturie bizantină de la începutul veacului al XI-lea, conducătorii populației din ținuturile Dobrogei căutau protecția „stăpînitorului de la nordul Dunării”. LUPTA DE CLASĂ, 1 954, nr. 1, 81. Căsuța apare ca o mărturie a unui trecut mort. CONTEMP. 1 954, nr. 408, 4/4, cf. V. ROM. ianuarie 1 954, 162. Numai pe primarul satului l-a cruțat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. RETEGANUL, P. I, 8, cf. II, 25, RĂDULESCU-CODIN, Î. 134. ◊ (Regional) Mărturie de vestiri = dovadă prin care se adeverește că s-au făcut strigările sau vestirile mirilor înainte de cununie. Cf. m ă r t u r i s i r e (4). Cf. MARIAN, NU. 204. ** (Regional; și în sintagma mărturie de cununie) Certificat, extract de cununie. Cf. LM, COMAN, GL. ♦ (Și în sintagma mărturie de botez) Iconiță sau cruciuliță de metal dăruită de naș participanților la botezul unui copil. Cf. PONTBRIANT, LM, DDRF, TDRG. 5. (Transilv. și Maram.) Tîrg săptămînal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru mărturii 2). Concesiunea tîrgurilor (Uleiuri, mărturii), cum și luatul de vămi la tîrguri. BARIȚIU, P. A. I, 651. În zilele de mărturie el văzu. . . populația sătească ce inundează orașul. AGÎRBICEANU, L. T. 100, cf. VAIDA, CABA, SĂL. 90. Mi-am lăsat boii-n cîmpie Și m-am dus la mărturie. BÎRLEA, C. P. 71, cf. dr. IV, 1 080, T. PAPAHAGI, M. 225, CHEST. V 3/66, ALR I 1 580/255, LEXIC REG. 16. La Cluj miercurea-i mărturie. MAT. DIALECT, I, 79. 6. (Prin nord-estul Olt. ; în e x p r.) A veni la mărturie = a veni la calea cea bună, a se da pe brazdă. MAT DIALECT, I, 230. 7. (Învechit și regional ; în l o c. a d v.) De (sau drept) mărturie = de formă, de mîntuială ; fără folos. Cf. POLIZU, BARCIANU, CIAUȘANU, GL.Pl.: mărturii. – Și: (învechit) mărtoríe, mărturie (DHLR I, 394) s. f. -Martur +suf. $-ie. – Cf. gr. μαρτορία, bg. мартория.

TAINĂ, taine, s. f. 1. Ceea ce e neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister. Asfințitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. SADOVEANU, O. VI 9. Se gîndea numai că va pleca și nu va mai vedea ochii ei căprui și șăgalnici, în care i se părea că s-au adunat toate tainele lumii. REBREANU, R. I 129. Faust al lui Goethe... e convins că mintea omenească e datoare să pătrundă în toate tainele naturii. IONESCU-RION, C. 71. ◊ (Poetic) Umbrele înserării umplură poiana de taină. SADOVEANU, O. I 300. Numai taine pe tot locul, Noaptea-neacă toată valea. CERNA, P. 58. ♦ (Popular) Minune, miracol; poveste minunată. Și noi tare ne-am mirat Și prin lume c-am plecat, Taina s-o istorisim, Minunea s-o povestim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. 2. Ceea ce trebuie ținut ascuns, ce nu trebuie spus nimănui; secret. Taina o ascunse în fundul sufletului ca pe un lucru scump. SADOVEANU, O. VII 59. Babă dragă, spune-mi taina și mă jur că niciodată n-am s-o spun cuiva... EFTIMIU, Î. 89. Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale? COȘBUC, P. I 120. ◊ Loc. adj. De taină = intim; particular. Vă invit să facem o șezătoare de taină în amintirea celui mai autentic scriitor artist al literaturii noastre. SADOVEANU, E. 85. Binefăcătorul nostru va stăpîni de acum a patra parte din averea mea și va fi sfetnicul meu cel de taină. POPESCU, B. I 41. (Bis.) Cina cea de taină, masă pe care a luat-o Hristos cu apostolii săi (și despre care se vorbește în Scriptură). (Ist.) Logofăt de taină v. logofăt (1). ◊ Loc. adv. În (sau, rar, cu) taină = pe ascuns, în secret; discret. Să-ți dau o bucățică de rădăcină descîntată, a adăugit ea cu taină, să-ți iasă toate după dorință. SADOVEANU, E. 45. [Măgheranii] tăcuți și triști se trec în taină cu fruntea în pămînt plecată. ANGHEL, Î. G. 13. Sfetnicii rîdeau în taină de tot ce Craiul vorbea. COȘBUC, P. II 126. Iubind în taină am păstrat tăcere, Gîndind că astfel o să-ți placă ție. EMINESCU, O. I 200. ♦ Procedeu de lucru subtil și cunoscut numai de puțini inițiați, care asigură reușita unei lucrări, mai ales a unei opere de artă. Mai întîi frecînd culori, apoi urcînd pe schelă alături de meșter, [pictorul] Tătărescu s-a inițiat în tainele meseriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 3/1. Bacii nu știau numai istorisiri, ci cunoșteau taina laptelui acru ș-a brînzei de burduf. SADOVEANU, B. 10. 3. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, ascunziș, tainiță. Prosperează o mulțime de subspecii [de tufănele] crescute cu răbdare în taina serelor. GALACTION, O. I 325. Scotea din tainele adînci ale buzunarelor sale o jumătate de sorcovăț și îi dădea drumul în scripca lui Buruiană. HOGAȘ, DR. II 109. ◊ (Poetic) Munți peste munți cresc, se depărtează tot mai șterși, se cufundă în taina zării, acolo unde și soarele lunecă, tras ca de nevăzute puteri. SADOVEANU, O. VII 216. 4. (Bis.; mai ales în expr.) Sfintele taine = cele 7 ritualuri din biserica creștină (v. botez, căsătorie, hirotonie etc.) prin care credincioșii consideră că obțin un har special; (prin restricție) al treilea din aceste ritualuri; cuminecătură. Cel care dorea sfintele taine era un moșneag înaintat în zile, bătrîn cu cinstite bătrînețe și bisericos. GALACTION, O. I 184. Dascăle prea învățate Cel ce-nveți la școală carte, spune-mi mie: ce sînt șapte? – Șapte taine dumnezeiești. TEODORESCU, P. P. 254. 5. (Rar, în expr.) A sta de taină = a sta de vorbă, a sta la taifas.

RELIGIE. Subst. Religie, credință, lege, cult, rit, confesiune. Religiozitate, misticism, devoțiune (livr.), cucernicie, evlavie, pietate, pioșenie; habotnicie, bigotism (livr.); prozelitism. Doctrină religioasă, dogmă, dogmatică; canon. Erezie; schismă; sectă. Convertire. Excomunicare, abjurație, abjurare, afurisenie, anatemă, anatemizare (rar). Religii și sisteme religioase: Politeism; henoteism; monoteism. Animism; totemism; zoolatrie, zoomorfism; idolatrie, păgînism, păgînătate, păgînie (înv.). Brahmanism; budism; lamaism; daoism; dravidism; druidism; hinduism; islam, islamism, mahomedanism, mahometism (înv.); iudaism, mozaism; jainism; mazdeism, mitraism; șintoism; creștinism, cristianism (livr.); catolicism, papism (înv.), papistășie (înv. și reg., adesea depr.); ortodoxie, ortodoxism, pravoslavie (înv.), pravoslavnicie (înv.); protestantism; anglicanism; prezbiterianism; ćalvinism; luteranism; husitism. Biserică; lăcaș sfînt; templu, catedrală. Naos, navă; pronaos; catapeteasmă, iconostas. Altar, sanctuar; sacristie. Icoană, iconiță (dim.). Cruce, cruciuliță (dim.); cruciță (dim., rar); troiță; crucifix. Slujbă (religioasă), serviciu divin (religios), sfînta slujbă, liturghie; utrenie; vecernie. Predică, cazanie, omilie; omeletică. Rugăciune, rugă, molitvă. Spovedanie, spovedire, confesiune, cuminecătură, împărtășanie, euharistie, grijanie (pop.). Penitență; post, postire. Carte religioasă; biblie, sfîntă scriptură, evanghelie; cazanie; liturghie; molitvelnic; octoih; omiliar. Coran; talmud; tora. Botez, creștinare; nuntă religioasă; înmormîntare, prohod, prohodire, prohodit. Sanctificare, sfințire, sfințitură (rar). Dumnezeu, dumnezeire, providență, pronie (înv. și pop.), zeu, divinitate, idol; mucenic. Sfînt, sfințișor (dim., ir.), sfîntuleț (pop.). Credincios; prozelit; habotnic, bigot; schismatic; sectant; politeist; monoteist; animist, zoolatru, idolatru, păgîn; budist; lamaist; hinduist; mahomedan; musulman; mozaic; creștin; catolic, papistaș (înv. și reg.; adesea depr.), papist (înv.); ortodox, pravoslavnic (înv. și pop.); protestant; reformat; anglican; prezbiterian; calvin, calvinist; luteran; husit. Adj. Religios, confesional; evlavios, cucernic, pios; habotnic, bigot. Dogmatic; canonic. Sectant; schismatic. Politeist; monoteist; animist; totemic; zoolatru, idolatru, păgîn, păgînesc; brahman, brahmanic; budist; lamaist; hinduist; islamic, mahomedan, musulman; mozaic; șintoist; creștin, creștinesc; catolic, papist (înv.), papistaș (înv. și reg.; adesea depr.); protestant, reformat; anglican; prezbiterian; calvin, calvinesc, calvinist; luteran; husit. Sfînt, sacru, sacrosanct (livr.); dumnezeiesc, providențial. Vb. A crede. A (se) converti; a (se) păgîni; a (se) creștina, a (se) boteza; a (se) catoliciza, a (se) papistăși (înv. și reg.); a (se) calviniza. A merge la biserică; a se închina, a se ruga; a-(și) face cruce, a face mătănii, a mătăni (reg.). A predica, a ține o predică. A excomunica, a anatemiza, a afurisi, a abjura. A (se) cumineca, a (se) împărtăși, a (se) spovedi, a (se) griji (pop.). A oficia o slujbă, a sluji; a boteza, a creștina; a cununa; a înmormînta, a prohodi. A sfinți; a sanctifica, a diviniza. V. așezămînt de cult, carte, călugăr, cler.

MIÉRE s. f. sg. I. 1. (Adesea urmat de determinări care arată din ce flori a fost extras nectarul, epoca respectivă, vîrstă roiului etc.) Substanță siropoasă, de obicei gălbuie, foarte dulce și aromată, produsă de albine (sau de alte himenoptere) din nectarul florilor. Și va hrăni de sațiului grîului și den piatră miiare sătură-i. PSALT. HUR. 70^r/7. Supseră miiare de piatră și untu de vîrtoasă piatră. PSALT. 314, cf. 169, GCR I, 15/20. Jumatate de miere strede (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 206/9. Mînca mugur și miiare sălbatecă (cca 1625). GCR I, 68/8. Ca musca la dulceața mieriei (a. 1642). id. ib. 98/5. Alți iarîș cetesc scripturile, iară nu înțeleg ce zic și se potrivesc cu cela ce ține miiarea în mînă, iară dulciața mierii nu-l preceapă (a. 1 644). BV I, 146. Mîncarea lui era lăcuste și miiare sălbatecă. N. TEST. (1648), 5^r/10. Ei deaderă lui o parte de peaște fript și dintr-un fagur miiare. ib. 104^r/11. De să va întimpla în cisla berbecilor acesto semno, fi-va moarte în oi mari și pîine și miară moltă va hi (cca 1660-1680). GCR I, 175/11. I-au hrănit pre ei cu roadele țarenilor, au supt miiare den piatră. BIBLIA (1688), 150²/31. Miiarea ce să dă în toți aii balcibașlîc și alte daruri. N. COSTIN, l. 583. Au fost luat Tudor Grecul lei 24, dobîndă după miiare (a. 1698). BUL. COM. IST. V, 226, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Vinde a sa dreaptă ocină și moșie . . . pentru șăsă vedre de miere (a. 1724). URICARIUL, XXV, 144. Iarna va fi tare. . . poame multe, mieri puțină (cca 1 750). GCR II, 59/26. Îndată le-au pus denainte o mîncari de brînză, amestecată cu făină și cu mieri și cu un fel de vin de multe alcătuiri (cca 1750-1780). id. ib. 85/13. Să închinară lui Alicsandru și-i adusă poclon mierea (a. 1 784). id. ib. 132/31. Miere de faguri (a. 1832). N. A. BOGDAN, C. M. 138, cf. 164. Anul 1858 au fost foarte rodos și stup[i] încă au roit bine, dară de la Simpetră n-au mai căst nice o picătură de miere (a. 1858). IORGA, S. D. XIII, 74. Vrei tu pui de căprioare, Păsărele cîntătoare, Fag de miere-ndulcitoare Și vro doină jălitoare? ALECSANDRI, P. I, 94, cf. EMINESCU, O. I, 87. Culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere. CREANGĂ, P. 214, cf. id. A. 139. Fagurii scoși din stup dau mierea și ceara. DAMÉ, T. 120, cf. N. LEON, MED. 46. Albinele ne dau mierea și ceara fără multă muncă din parte[a] noastră, aproape de-a dreptul. PAMFILE, I. C. 85, cf. id. S. T. 64. Adu bostanul fiert și fagurii de miere. DELAVRANCEA, A. 3. Albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor. HOGAȘ, DR. II, 144. Miere de albine, scursă, in stupi sau în faguri fără albine. NICA, L. VAM. Vinul și mierea și grîul tot Le-au strîns, pe grabă, cine-a putut. BACOVIA, O. 121. Intră cu o tavă pe care sînt ouă fierte, miere și jimblă. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Miere de floare de tei. ALECSANDRI, P. P. 51. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau păharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 258. Hai, mîndruțo, pe la noi, Să mîncăm miere de roi. HODOȘ, P. P. 121. Cu miere se ung sfinții care se fac la 9 mart. ȘEZ. VIII, 39, cf. I, 252. Dau ocol unei glăjuțe plină cu horincă (palincă) de bucate, colea îndulcită cu miere de stup. RETEGANUL, P. III, 83. Să le dăm țuică cu miere, Să nu ne cate la măsele, MAT. FOLK. I 315, cf. MARIAN, INS. 176. ◊ (În proverbe și zicători) Albina. . . miiare și fiiare tot într-un pîntece poartă. CANTEMIR, IST. 165. Cine umblă cu miere își linge degetele. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, PAMFILE, J. II, 154, ȘEZ. I, 219, ZANNE, P. III, 664. Cu o lingură de miere prinzi mai multe muște decît cu douăzeci butoaie de oțet. id. ib. I, 559. Nu toate muștele fac miere. ISPIRESCU, L. 14, cf. ZANNE, P. I, 557. Omului cu învățătură îi curge miere din gură. id. ib. V, 353. Cine n-a gustat amarul nu cunoaște gustul mierei. id. ib. III, 440. Flămândului îi pare miere codrul cel uscat. id. ib. 553. Ne e miere fără fiere. id. ib. 673. Numai miere zicînd, gura nu se îndulcește. id. ib. 664. Cu oțet și cu fiere Nu se face agurida miere. id. ib. I, 96. Mai rară vedere Este mai cu miere. id. ib. VI, 240. Unde vede o muiere, Parcă îl lipești cu miere, se spune despre bărbații afemeiați. Cf. id. ib. II, 285. ◊ (Ca termen de comparație, cu aluzie la gustul dulce, la fluiditatea produsului, precum și la însușirea lui de a se lipi ușor de ceva) Dzisele D[o]mnului. . . mai iubite-s decît aurulu și piatra cea curată, mult. . . mai dulce e de miiarea și fagurul. PSALT. HUR. 15^r/4, cf. PSALT. 31, GCR I, 12/39, 154/23. Va amărî pîntecele tău ce în gura ta va fi dulce ca miiarea. N. TEST. (1 648), 311^r/5. Iar și eu, cu cine vorovem, cu boieri, cu nigustori, ca cu nere îi îndulcem (a. 1784). GCR II, 138/3. Pere galbene ca ceara. . . și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. Vorba îi curgea din gură ca mierea. ISPIRESCU, L. 20. Dușii de pe lume, mai toți, sînt buni ca mierea. MACEDONSKI, O. I, 24. A pus zece bucățele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea. REBREANU, I. 18. Ca mierea se lipește de suflet vorba lui. CONTEMP. 1953, nr. 327, 4/5.Uiu, iu, floare de mac, Dulce-i gura de diac; Dar nu-i dulce ca gura, Ci-i dulce ca și mierea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 410. (În proverbe și zicători) Fata la vremea ei, ca mierea în fagul ei. ZANNE, P. II, 131, cf. MARIAN, INS. 183. Limba e dulce ca mierea și amară ca fierea. ZANNE, P. II, 223. Tăcerea e ca mierea. id. ib. 764. ◊ F i g. Cîtu e dulce grumadzului mieu cuventele tale decît mierea rrostului mieu. PSALT. HUR. 106^v/11, cf. PSALT. 260. Înțăleptul zisă: o lume! cu dulceați de miere amestecată ești (a. 1 773). GCR II, 94/40. Să întorcea fieștecarele pre la lăcașurile sale, băgînd miiarea bunătăților fieștecarele dintru dînșii cu nevoință prin vasăle inimilor sale. VARLAAM-IOASAF, 52^v/26. Să-i curgă din limbă miiare, după cum zice poeticul. MOLNAR, RET. [prefață] 6/14. Te rog, Muză mîngăioasă! Carea cînți cîntări frumoasă, Pică-mi puțintică miiare Din măiastra ta puteare. BĂRAC, ap. GCR II, 173/1. Noi avem obiceiul de a întreba întotdeauna din ce locuri e adunată mierea artistică. IONESCU-RION, C. 38. Plecase vrăjit de vorbele pline de miere ce-i zugrăveau o idilică viață de străbun. ANGHEL, PR. 64. Da, tanti ! – răspunse cu o miere teatrală Otilia. CĂLINESCU, O. I, 52, cf. DEȘLIU, G. 52. Vai de mine, cum aș mere Seara la gură cu miere. JARNIK-BÎRSEANU,133, cf. 21, 23, 364, 404, MAT. FOLK. 1051. ◊ L o c. a d j. De miere = (despre oameni) bun, generos, de zahăr. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ E x p r. A da de miere sau a-i pica (cuiva) mierea-n păsat, se zice despre cineva care are un noroc neașteptat sau cînd cuiva îi merge foarte bine. Cf. ZANNE, P. III, 675, IV, 68. A-i curge numai miere, se zice despre cineva care este harnic și îi merge bine. id. ib. III, 675. A înota în miere = a fi (foarte) bogat. id. ib. Să fie (sau să știu, să știi etc. că este) (și) miere (și tot nu... ), se spune pentru a arăta hotărîrea nestrămutată a cuiva de a respinge o propunere sau o situație, oricîte avantaje aparente ar prezenta. Cf. MARIAN, INS. 185. Să știe de bine că e miere și tot nu se duce. PREDA, D. 141. A fi cu limba fagur de miere = a vorbi foarte frumos, a fi elocvent. Cf. ZANNE, P. II, 29, 811, MARIAN, INS. 183. A unge (pe cineva) la inimă cu miere = a spune (cuiva) lucruri plăcute. Cf. ZANNE, P. II, 211, MARIAN, INS. 183. S-a făcut agurida miere = s-au împăcat cei învrăjbiți. Cf. ZANNE, P. I, 95. În buze (sau gură) miere și în inimă fiere (sau otravă) sau în față miere și în dos fiere, se zice despre cei fățarnici și vicleni. id. ib. N, 25, cf. 135, 168. A ascunde ac în miere = a ascunde un gînd rău într-un sfat dat cu blîndețe; a face intrigi. id. ib. I, 309, cf. III, 676. (Rar) A-i tăia (cuiva) cuvîntul cu miere = a întrerupe (pe cineva) din vorbire, spre a-i oferi un sprijin foarte important. Dacă nu este cu putință, mai zise Țugulea. . . – Să-ți tai cuvîntul cu miere, răspunse Ursul, dară trebuie să fie cu putință. ISPIRESCU, L. 330, cf. ZANNE, P. III 676. (Regional) A da bani pe miere = a mustra; a batjocori; a bate. ZANNE, P. III, 674. Las', zicea vulpea. . . că mi te-oi prinde eu, cioară spurcată ce ești, ți-oi da eu bani pe miere, că numai tu mi-ai făcut șotia asta ! ȘEZ. III, 187. A se face miere de găleată sau a se lipi ca mierea de găleată = a se supune cuiva orbește, a se alipi de cineva cu trup și suflet. Cf. CIAUȘANU, GL., CHEST. VI 161/10. A fi bun (sau dulce) ca mierea cîinelui = a fi răutăcios, sîcîitor. Cf. ib. A avea miere de șarpe la inimă =a fi rău. Cf. CHEST. VI 161/3. ◊ Miere de trandafiri sau miere rozată = substanță obținută prin fierberea unui amestec de miere (I 1), alcool și petale de trandafiri roșii, macerate în apă (folosită ca medicament); miericică (I 1). Cf. LB, POLIZU, CUPARENCU, V. 21, PONTBRIANT, D., BIANU, D. S. ♦ (De obicei art.) Lună (sau, rar, săptămînă) de miere = cea dintîi lună (sau săptămînă) după căsătorie. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. . . N-apucă să treacă luna de miere și casa ciocoiului devine o cafenea. FILIMON, O. I, 97, cf. COSTINESCU, DDRF. Era holărît ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George, dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămînă, săptămînă de miere. REBREANU, I. 252. ♦ Nectarul florilor. Iată-n urmă și albine aducînd în gură miere. ALECSANDRI, P. III, 56. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I, 85. Și albine roitoare luminoasă miere sug. id. ib. IV, 132. Albinele grele de mierea suptă și cu picioarele încărcate de polen, se întorc seara din îndepărtate finețe. PETRESCU, S. 179. Albinele. . . Au început să zboare, fredonînd Prin florile cu miere și lumină. BOTEZ, P. O. 21, cf. CHEST. VI 156/13, 16, 17, 20. 2. (Transilv., Maram., rar Ban., adesea urmat de determinări) Zahăr. Mere de trist. LEX. MARS. 243, cf. LB. La noi zic la zâhar miere de trestie. RETEGANUL, P. III, 83, cf. VAIDA, T. PAPAHAGI, M. 226. Miere albă. CHEST. VI 161/33, cf. ALR II 4 119/36, 346, 349, 353, 362. Am fărmat mierea. ib. 4112/353, cf. ALR I 1 609, ALR II 4119/235, 250, 260,272, 279, 284, 310, 6146/250, ALR II/I MN 15, 6811/235, 260, 279, A I 24, L. ROM. 1960, nr. 2, 21, LEXIC REG. 16. Miere galbenă (sau de tuse)= zahăr candel, v. c a n d e l. Cf. ALR II 3665/235, 250, 260, 284, 349, 353, 362. Miere de baraboi (sau de piciouci, de napi) = zahăr de cartofi, v. z a h ă r. Cf. ib. 3 664/260, 346, 362. Miere neagră (sau de urs, a ursului) = zahăr negru, v. z a h ă r. Cf. ib. 3663/250, 272, 346, 353, 362. ♦ Bomboane. Dă-le la mai mulți copii grunz de miere. ALR I 316/257, cf. 1608, MAT. DIALECT. I, 212. 3. (Transilv., Ban., adesea precizat prin „de prune”) Magiun (1). Cf. LB, CHEST. VI 161/17, 18, ALR I 873, ALR II 4035, 4036, 4041, 4 046. ♦ (Prin Ban. și prin Dobr.) Marmeladă. Cf. ALR I 873/677, 986, CHEST. VI 161/8, 9. ♦ (Ban.) Dulceață. Cf. CHEST. VI 161/20, 21, ALR II 4 044/29. 4. Compuse: (regional) mierea-mîței = clei de cireș sau de prun. Com. din BAN. ; miere-de-camfor = camfor, ALRM II/I h 178. II. (Bot.) Compuse: mierea-ursului = a) plantă erbacee cu tulpina acoperită de peri aspri, cu frunze catifelate și cu flori roșcate, violete sau albastre; plămînare, (învechit și regional) plămînărică (Pulmonaria mollissima). Cf. PANȚU, PL., VOICULESCU, L. 189, BUJOREAN,l. 384, H X 496; b) cuscrișor (Pulmonaria rubra). Cf. BRANDZA, FL. 375, GRECESCU, FL. 407, BARCIANU, N. LEON, MED. 51, BUJOREAN, B. L. 384, ȘEZ. XV, 86; c) arbore înalt din familia urticaceelor, cu fructe mici, rotunde (Celtis australis). Cf. ȘEZ. XV, 86, DS; d) garoafă, ALR I 1 935/516; e) roiniță (Melissa officinalis). ib. 1 943/727; f) dumbravnic (Melittis melissophyllum). ib. 1944/874; g) urzică-moartă (Lamium maculatum). ib. 1945/808; h) barba-ursului (Equisetum arvense). ib. 1 952/677; i) iarbă-grasă (Portulaca oleracea). ALR II/605; j) omag. ib. 6 302/886; k) jale (Salvia officinalis). ALR SN III h 656/876. Printre mușuroaie crescuse iarbă. . . colea păiușul oilor, dincoace, mierea-ursului. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Porumbele și mierea-ursului străjuiau cetatea năruielii cu poamele lor de baga. KLOPȘTOCK, F. 187. Prin frunze vechi, viorele ca cerul și toporași violeți, și galbăna ciuboțică a cucului, și mierea-ursului – răzbătuseră. SADOVEANU, O. VI, 542, cf. H II 142, III 209, 242, 306, 385, X 354, 445, 489, XI 427, XII 411, XIV 29, XVI 103, 146; mierea-cucului (Melandryum album). BULET. GRĂD. BOT. XI, 25. – Gen.-dat.: mierii și mierei. – Lat. mei.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.