hermeneutică s. f. 1. Știința sau arta inițial empirică, destinată interpretării mesajelor atribuite de tradiție zeului Hermes, care ar fi comunicat în preajma morții sale esența cunoașterii universului. ♦ Știința sau arta interpretării textelor vechi, în special biblice; știința exegezei. ♦ Disciplină de studiu în școlile teologice, care oferă principiile și regulile de interpretare a Sfintei Scripturi. Este corespondenta retoricii laice. Are trei cap.: noemica (teoria sensurilor), euristica (identificarea sensurilor în diferite texte biblice) și proforistica (aplicarea sensului potrivit textelor dificile). Cea mai veche lucrare de hermeneutică biblică este lucrarea Cheia de Meliton de Sardes (sec. 2 d. Hr.). 2. (Înv.) Erminie. [Var.: ermeneutică, ermineutică s. f.] – Din fr. herméneutique, germ. Hermeneutik (< gr. ermineutiki).