miorlăit¹ sn [At: ALECSANDRI, T. 280 / Pl: ~uri / E: miorlăi] 1-3 Miorlăială (1-3). 4 (Dep) Smiorcăială. 5 (Dep; irn) Cântare.

miorlăit², ~ă a [At: GOROVEI, CR. 366 / V: (reg) mierloit / Pl: ~iți, ~e / E: miorlăi] 1 (D. pisici) Care miorlăie Si: miorlăitor. 2 (Fig; dep; d. oameni) Plângăreț.

MIORLĂIT¹, miorlăituri, s. n. Sunetul scos de pisică; mieunat, miorlăitură. [Plînsul] semăna mai mult cu miorlăitul unei mîțe lihnite. CONTEMPORANUL, IV 393. De azi înainte, visurile mele poetice nu vor mai fi îngînate de miorlăitul motanilor și de urletul dulăilor. ALECSANDRI, T. 280. Sunet asemănător scos de alte animale sau de păsări. Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanei... Din paner se aude un miorlăit sentimental. CARAGIALE, M. 333.

MIORLĂIT², -Ă, miorlăiți, -te, adj. (Despre oameni sau glasul lor) Plîngăreț. Cu o voce miorlăită și tremurată începu să ne întrebe. SADOVEANU, O. VII 204.

MIORLĂIT ~uri n. Strigăt caracteristic scos de pisică sau de unele animale. /v. a miorlăi

mĭorlăít, -ă adj. Care se mĭorlăĭe, care cere rugîndu-se ca o pisică, care nu poate striga tare: voce mĭorlăítă. Adv. În mod mĭorlăit: a vorbi mĭorlăit.

mierloi² v vz miorlăi

mierloit, ~ă a vz miorlăit²

miorlăi v vz miorlăi

miorlăi [At: FILIMON, O. I., 135 / V: mier~, mierloi, ~lăi, ~loi, mir~, mirloi / Pzi: miorlăi, ~esc / E: miorlau] 1 vi (D.pisici) A scoate sunete caracteristice speciei Si: a mieuna, (reg) a miorțăi (1). 2 vi (D.oameni) A imita miorlăitul pisicii. 3-4 vir (Fig; dep; d. oameni, d. copii) A se smiorcăi. 5 vt (Fig; dep; irn) A cânta.

miorloi v vz miorlăi

mirloi² v vz miorlăi corectat(ă)

MIORLĂI, pers. 3 miorlăie, vb. IV. Intranz. 1. (Despre pisici) A scoate miorlăituri; a mieuna. Se aud prin casă o mulțime de glasuri cari de cari mai uricioase: unele miorlăiau ca mîța, altele covițau ca porcul. CREANGĂ, P. 302. La casa cu multe fete, Miorlăie pisicile de sete. PĂSCULESCU, E. P. 110. Să te duci... Unde cocoș Nu cîntă, Unde vacă Nu zbiară, Unde pisică Nu miorlăie. TEODORESCU, P. P. 368. 2. (Despre oameni, cu sens depreciativ) A vorbi, a cînta sau a plînge cu glas subțire și tînguitor. (Refl.) Copilul se miorlăi, fără a se opri din joc. REBREANU, R. II 31. – Pronunțat: mior-. – Variante: mierlăi (ODOBESCU, S. III 42, ȘEZ. XII 147), miorlîi (MACEDONSKI, O. III 31) vb. IV.

MIORLÎI vb. IV v. miorlăi.

A MIORLĂI miorlăi intranz. 1) (despre pisici) A scoate sunete prelungi, caracteristice speciei; a mieuna. 2) fig. fam. (despre persoane) A cânta prost. 3) fig. fam. (mai ales despre copii) A plânge prefăcut, trăgând repetat și zgomotos aerul pe nas; a se smiorcăi; a se sclifosi. 4) fig. peior. A vorbi cu glas subțire și tânguitor. /Din miorlau

A SE MIORLĂI mă miorlăi intranz. fam. (despre persoane) A vorbi întruna despre neplăcerile proprii, căutând să trezească milă. /Din miorlau

miorlăì v. 1. a miauna; 2. (ironic) a geme. [Onomatopee].

mĭórlăĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (d. mĭorlaŭ). Mĭeun, fac mĭorlaŭ: motanu mĭorlăĭe. Fig. Cer cu voce umilă.

miorlăit s. n., pl. miorlăituri

miorlăit s. n., pl. miorlăituri

miorlăit s. n., pl. miorlăituri

miorlăi (a ~) vb., ind. prez. 3 miorlăie, imperf. 3 pl. miorlăiau; conj. prez. 3 să miorlăie

miorlăi (a ~) vb., ind. prez. 3 miorlăie, imperf. 3 sg. miorlăia; conj. prez. 3 să miorlăie

miorlăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. miorlăie, imperf. 3 sg. miorlăia

miorlăi (ind. prez. 3 sg. și pl. miorlăie)

miorlăesc, -lâe 3, -lăiam 1 imp.

MIORLĂIT adj. v. plângăreț.

MIORLĂIT s. v. mieunat.

MIORLĂIT s. mieunare, mieunat, mieunătură, miorlăială, miorlăire, miorlăitură, (reg.) miaun, miaut. (~ pisicii.)

MIORLĂIT adj. miorlăitor, plîngăreț, smiorcăit. (Un glas ~.)

MIORLĂI vb. v. mieuna.

MIORLĂI vb. v. miorcăi, plânge, smiorcăi.

miorlăi vb. v. MIORCĂI. PLÎNGE. SMIORCĂI.

MIORLĂI vb. a mieuna, (reg.) a miorțăi.

MIORLĂÍT², -Ă adj. (Despre pisici) Care miorlăie; miorlăitor. Pisicuță miorlăită. GOROVEI, CR. 366. ♦ F i g. (Depreciativ, despre oameni, despre vocea lor etc.) Care imită in mod afectat plînsul; tînguitor, plîngăreț. Dară nu știu de ce, bag de seamă că în graiurile tale este ceva mierloit. ISPIRESCU, L. 288. Și numaidecît începu să cheme cu glas miorlăit. REBREANU, NUV. 243. Cu o voce miorlăită și tremurată începu să ne întrebe. SADOVEANU, O. IV, 148. - Pl.: miorlăiți, -te. - – Și: (regional) mierloit, -ă adj. – V. miorlăi.

MIORLĂIT¹ s. n. Faptul de a se m i o r l ă i, m i o r l ă i a l ă, m i o r l ă i r e; (concretizat) strigăt caracteristic scos de pisică, miorlăitură, mieunat¹; p. e x t. strigăt (tînguitor ca al pisicii) scos de alte animale sau de om. Visurile mele poetice nu vor mai fi îngînate de miorlăitul motanilor și de urletul dulăilor. ALECSANDRI, T. 280. Din paner se aude un miorlăit sentimental. CARAGIALE, M. 333. Îi venea din depărtare la auz. . . miorlăitul cucuvăilor. ODOBESCU, S. III, 183. Începu a plînge, dar așa de slab, semăna mai mult cu miorlăitul unei mîțe lihnite. CONTEMPORANUL, IV, 393. Coborînd scările auzi miorlăitul pisicilor. ARDEANU, U. D. 119. Plînsul meu a răsunat în întunerecul casei ca un miorlăit, CAMILAR, C. 88. - Pl.: miorlăituri. – V. miorlăi.

MIERLĂÎ vb. IV v. miorlăi.

MIERLOͲ vb. IV v. miorlăi.

MIERLOÍT, -Ă adj. v. miorlăit².

MIORLĂÍ vb. IV. 1. I n t r a n z. (Despre pisici) A scoate sunete caracteristice speciei; a face miorlau; a mieuna, (regional) a miorțăi (1). Aceste dobitoace sentimentale miorlăiesc și ele o lună pe fiecare an. FILIMON, O. I, 135. Pisica miorlîie fără veste. AMCEDONSKI, O. III, 31. Pisica intră miorlăind încet, încovrigîndu-și coada. VLAHUȚĂ, D. 292. I-a rămas iatacu. . . pustiu și parcă tot miorlăia cotoii în el. KLOPȘTOCK, F. 167. Pisica miorlăie. H II, 207, cf. III 227, IV 10, 56, IX 154, X 496. Iar o mîță miorlăia. TEODORESCU, P. P. 143. Sîntem din Buda-Veche, Unde mîța streche. . . Și motocul miorlâiește. MARIAN, S. R. I, 37, cf. ȘEZ. XII, 147. Unde sînt în casă trei fete Și pisicile miorlăie de sete. PĂSCULESCU, L. P. 27, cf. 110, ALR I 1137, A IV 3, IX 1, 2, 3, 4, 6. ◊ Fig. Miorlăia vîntul pe sub strășinile coșmeliilor rare, pierdute între copaci. GALACTION, O. A. I, 279. ◊ (Peiorativ) Caterincile miorlăiau și hîrîiau, de parcă se mîncau cînii și mițele în ele. SĂM. III, 262. ◊ (Rar, despre alte animale) O grămadă de cățeluși, mici cît pumnul și orbi ca sobolii. .. , se zvîrcoleau chițăind și mierlăind. ODOBESCU, S. III, 42. Ursul miorlăie. H I 120. ♦ (Despre oameni) A imita sunetele caracteristice scoase de pisici. Urlă ca cîinii cobitori, miorlăie ca mîțele. HELIADE, O. II, 382. Așa mi te-ai pocăit, blăstămatule? Te ascunzi prin dulapurile oamenilor, și cînți ca cucoșii, și miorlăiești ca mîțele, pentru ca să-ți bați gioc de mine? ALECSANDRI, T. 1029. Deodată se aud. . . o mulțime de glasuri, cari de cari mai uricioase; unele miorlăiau ca mîța, altele covițau ca porcul, CREANGĂ, P. 302. Mulțâmită lui Ion și lui Iftimie, cîntam ca cucoșul, orăcăiam ca broasca, zbieram ca vaca ori ca capra, covițăiam ca purceii, miorlăiam ca mîța. HOGAȘ, DR. ii, 46. 2. I n t r a n z. și r e f l. F i g. (Depreciativ, despre oameni, mai ales despre copii) A se smiorcăi. Numai cîțiva danci perpeliți miorlăiau împrejurul boierului, SĂM. II, 601. Copilul se miorlăi, fără a se opri din joc. REBREANU, R. II, 31, cf. IORDAN, L. R. A. 342. Băiatul... la început mîncă sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise și la sfîrșit miorlăi. V. ROM. iunie 1 955, 40. 3. T r a n z. Fig. (Depreciativ) A cînta. Începu a miorlăi o barcarolă venețiană. ALECSANDRI, ap. CADE. – Prez. ind.: miorlăi și miorlăiesc. – Și: miorlîí, (regional) miorloí (alr ii 6 892/784), mierlăí (ALR i 1137/790, 805, 810, 856, 860, 870, 874, 878), mierloi (ib. 1137/934), mirlăi (alr ii 6 892/172), mirloí (ib. 6892/702) vb. IV.V. miorlau.