predicație² sf [At: SCL 1955, 298 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: rs предикация] 1 Enunțare a ceva despre ceva. 2 Enunț care reflectă raportul dintre un obiect și o însușire a sa. 3 Act de raportare la realitate a unor reprezentări din conștiința vorbitorului, realizat cu mijloace lingvistice.

predicație¹ sf [At: (a. 1700) GCR. I, 335/14 / V: (înv) ~iune, ~icăciune^[1], (reg) ~ță / Pl: ~ii, (reg) ~ți / E: lat praedicatio, ~onis, mg prédikáció] (Îrg) Predică (1). corectat(ă)

PREDICAȚIE s.f. 1. (Liv.) Acțiunea de a predica; propovăduire. 2. (Log.) Atribuire a unei calități sau a unui atribut unui subiect într-o propoziție. ◊ Judecăți de predicație = judecăți care reflectă raportul dintre un obiect și o însușire a sa. [Gen. -iei. / < fr. prédication].

PREDICAȚIE s. f. faptul de a enunța ceva despre un anumit lucru; enunț care reflectă raportul dintre un obiect și o însușire a sa. ◊ facultatea de a comunica prin raportarea la realitate, cu mijloace lingvistice, a unor reprezentări din conștiința vorbitorului. (< fr. prédication, lat. praedicatio)

PREDICAȚIE ~i f. 1) Atribuire a unei însușiri subiectului unui enunț. 2) Raport între un obiect și o însușire a acestuia. /<lat. praedicatio, ~onis, fr. prédication

predicată^[1] sf vz predicație¹

predicață sf vz predicație¹

predicațiune² sf vz predicație²

predicațiune¹ sf vz predicație¹

predicăciune sf vz predicație¹

predicați(un)e f. 1. acțiunea de a predica; 2. învățătură religioasă, cuvânt bisericesc.

*predicațiúne f. (lat. praedicátio, -ónis. V. de- și in-dicațiune). Acțiunea de a predica. – Și -áție (într’un ms. din 1700, ca și ung. prédikació) și -áre.

predicație (desp. -ți-e) s. f., art. predicația (desp. -ți-a), g.-d. art. predicației; pl. predicații, art. predicațiile (desp. -ți-i-)

predicație (-ți-e) s. f., art. predicația (-ți-a), g.-d. art. predicației; pl. predicații, art. predicațiile (-ți-i-)

predicație s. f. (sil. -ți-e), art. predicația (sil. -ți-a), g.-d. art. predicației; pl. predicații, art. predicațiile (sil. -ți-i-)

PREDICAȚIE s. v. cazanie, cuvânt, omilie, predică.

predicație s. v. CAZANIE. CUVÎNT. OMILIE. PREDICĂ.

PREDICAȚIE s. f. (< lat. praedicatio, fr. prédication): însușire a unei comunicări, după care aceasta poate fi considerată enunț organizat sub forma unei propoziții sau a unei fraze. ◊ ~ unică: p. ce caracterizează propoziția, la baza căreia stă un singur predicat. ◊ ~ multiplă: p. ce caracterizează fraza, la baza căreia stau mai multe predicate. ◊ indice de ~: semn distinctiv după care ne orientăm în stabilirea propozițiilor și a frazelor. Prezența unui verb autonom la un mod personal într-o comunicare constituie un indice de p., dovedește existența unui predicat în acea comunicare precum și faptul că aceasta are statut de propoziție; în aceeași situație se află și locuțiunea verbală la un mod personal, un adverb predicativ și o interjecție predicativă. Indice de p. este considerată și intonația predicativă ce poate caracteriza la un moment dat o comunicare lipsită de predicat.

PREDICÁȚIE (< lat., fr. rus.) s. f. Descrierea unui subiect ca având o anumită proprietate sau ca stând într-o anumită relație. ◊ Propoziție de p. (sau propoziție categorică) = orice propoziție în care se enunță ceva despre un obiect determinat sau despre membrii unei clase de obiecte.