paucă¹ sf [At: BARONZI, L. 116 / V: (reg) peucă / Pl: ~uce / E: ger Pauke] 1 (Îrg) Timpan Vz tâmpină, tobă. 2 (Mol; îf peucă) Fluier cu care se joacă copiii, făcut dintr-o coajă de salcie, dintr-o frunză de ceapă etc.

PAUCĂ, pauce, s. f. (Germanism învechit) Tobă (în formă de ceaun) cu o singură suprafață de percuție și care este acordată; tîmpină. Începură a suna din tobe, din pauce, din trîmbițe și din surle. ODOBESCU, S. I 72. – Pronunțat: pau-că.

paucă f. tâmpină: începură a suna din pauce, din trâmbițe și din surle OD. [Nemț. PAUKE].

páucă f., pl. e (germ. pauke, d. lat. búccina, bucĭum. V. peucă). Vechĭ. Timpină, tarabană.

peucă sf vz paucă¹

péŭcă f., pl. ĭ (cp. cu germ. pauke, timpină, tarabană, d. lat. bŭccina, goarnă. V. paucă). Mold. nord. Un fel de bîzîitoare lungă de vre-o 8-10 c.m. făcută dintr’o bucată de lemn, dintr’un fuștel de ceapă, dintr’o crănguță de salcie saŭ din gîterează de găină. (Se joacă copiiĭ cu ĭa). – În sud țúflică.

paucă (înv., reg.) (desp. pau-) s. f., g.-d. art. paucei; pl. pauce

paucă (înv., reg.) (pau-) s. f., g.-d. art. paucei; pl. pauce

paucă s. f. (sil. pau-), g.-d. art. paucei; pl. pauce

PAUCĂ s. v. timpan.

paucă s. v. TIMPAN.

paucă (pauce), s. f. – Tîmpină, tobă. Germ. Pauke (Tiktin). Pare să fie dubletul lui peucă, s. f. (Mold., fluier), cf. Scriban.

paucă, pauce, s.f. (înv. și reg.) 1. instrument muzical de percuție; timpan. 2. fluier făcut din creangă de salcie de copii.