imperativ, ~ă [At: TEODOREANU, M. II, 166 / Pl: ~i, ~e / E: fr impératif, lat imperativus] 1 a Care ordonă Si: poruncitor. 2 a (Înv; îs) Mandat ~ Obligație a deputatului ales de a vota așa cum i-au cerut alegătorii. 3-4 sn, a (Grm; șîs mod ~) (Mod verbal personal) prin care se exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 5 a (Grm; îs) Propoziție ~ă Propoziție care exprimă un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 6 av În mod poruncitor. 7 sn Necesitate categorică și necondiționată Si: obligație. 8 sn (Flz; îs) ~ categoric Principiu enunțat de Kant, după care obligația morală are un caracter absolut, necondiționat, spre deosebire de cerințele condiționate ale vieții cotidiene.

IMPERATIV¹, imperative, s. n. Necesitate categorică și necondiționată; obligație.

IMPERATIV, -Ă adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ (Gram.) Mod imperativ (și s.n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte etc.; propoziție imperativă (și s.f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. // s.n. Necesitate categorică și care se impune necondiționat; obligație. ◊ (În filozofia lui Kant) Imperativ categoric = principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa în conștiința umană norme morale universal valabile și veșnice. [Pl. -vi, -ve. / < lat. imperativus, cf. fr. impératif].^[1]

IMPERATIV, -Ă I. adj. 1. care exprimă un ordin; poruncitor. ♦ mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod. 2. care se impune ca o necesitate absolută. II. s. n. 1. necesitate categorică ce se impune necondiționat; obligație. 2. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa, în conștiința umană, norme morale universal valabile și veșnice. (< lat. imperativus, fr. impératif)

IMPERATIV² ~e n. Necesitate categorică și necondiționată; problemă de stringentă actualitate. /<fr. impératif, lat. imperativus

*imperatív, -ă adj. (lat. imperativus, d. imperare, a porunci). Care are caracteru ordinuluĭ, porunciĭ: ton imperativ. Mandat imperativ, obligațiunea care ar fi impusă de electorĭ reprezentantuluĭ pe care-l numesc și pin care-ĭ hotărăsc din ainte ce să voteze și cum să se poarte. S. n., pl. e. Gram. Modu care exprimă ordinu, îndemnu saŭ rugămintea, ca: du-te! Adv. În mod imperativ.

imperativ² s. n., pl. imperative

imperativ² s. n., pl. imperative

imperativ s. n., pl. imperative

IMPERATIV adj., s. 1. adj. v. autoritar. 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. v. imperios. 4. s. v. cerință.

IMPERATIV adj., s. 1. adj. autoritar, poruncitor. (Cu ton ~.) 2. adj., s. (GRAM.) (înv.) poruncitor. (Modul ~.) 3. adj. imperios, presant, stringent. (Nevoi ~.) 4. s. cerință, exigență, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~ele epocii noastre.)

IMPERATIV s. n. (< adj. imperativ, -ă < lat. imperativus < imperare „a porunci”, cf. fr. impératif): mod al verbului (personal, predicativ, simplu) care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o interdicție a subiectului și care este caracterizat printr-o intonație suplimentară în raport cu forma prezentului indicativ cu care e omonim. Este folosit numai în adresare directă, care implică existența a două persoane, a unui dialog între o persoană care ordonă, îndeamnă, sfătuiește, roagă, interzice etc. și alta (sau altele) care execută. De aceea are o formă temporală unică (prezentul) realizată numai prin persoana a II-a (singular și plural). ◊ ~ afirmativ: i. a cărui formă afirmă ceva, ca de exemplu mergi! – mergeți!, fugi! – fugiți!, ia! ~ luați!, vorbește! – vorbiți!, spune! – spuneți! etc. ◊ ~ negativ (prohibitiv): i. a cărui formă neagă ceva, ca de exemplu nu șopti! – nu șoptiți!, nu alerga! – nu alergați!, nu țipa! – nu țipați!, nu trece! – nu treceți! etc. ◊ ~ narativ (dramatic): i. care alternează cu indicativul în narațiuni și care înlocuiește acest mod, imprimând povestirii vioiciune, dramatism. Este caracteristic limbii populare și limbii familiare: „Baba, să crape de necaz și mai mult nu. După ce adormiră copiii, ia-l pe moș la ocări și batjocorește-l cum era mai rău” (Folclor); „Pe noi ne bufni un râs... și râzi, și râzi...” (B. Șt. Delavrancea).