IMPERATIV s. n. (< adj. imperativ, -ă < lat. imperativus < imperare „a porunci”, cf. fr. impératif): mod al verbului (personal, predicativ, simplu) care exprimă o poruncă, un îndemn, un sfat, o rugăminte sau o interdicție a subiectului și care este caracterizat printr-o intonație suplimentară în raport cu forma prezentului indicativ cu care e omonim. Este folosit numai în adresare directă, care implică existența a două persoane, a unui dialog între o persoană care ordonă, îndeamnă, sfătuiește, roagă, interzice etc. și alta (sau altele) care execută. De aceea are o formă temporală unică (prezentul) realizată numai prin persoana a II-a (singular și plural). ◊ ~ afirmativ: i. a cărui formă afirmă ceva, ca de exemplu mergi! – mergeți!, fugi! – fugiți!, ia! ~ luați!, vorbește! – vorbiți!, spune! – spuneți! etc. ◊ ~ negativ (prohibitiv): i. a cărui formă neagă ceva, ca de exemplu nu șopti! – nu șoptiți!, nu alerga! – nu alergați!, nu țipa! – nu țipați!, nu trece! – nu treceți! etc. ◊ ~ narativ (dramatic): i. care alternează cu indicativul în narațiuni și care înlocuiește acest mod, imprimând povestirii vioiciune, dramatism. Este caracteristic limbii populare și limbii familiare: „Baba, să crape de necaz și mai mult nu. După ce adormiră copiii, ia-l pe moș la ocări și batjocorește-l cum era mai rău” (Folclor); „Pe noi ne bufni un râs... și râzi, și râzi...” (B. Șt. Delavrancea).