TOC², tocuri, s. n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦ Spec. (Rar) Teacă de sabie. 2. Ustensilă pentru scris sau desenat cu cerneală ori cu tuș făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. Toc rezervor = stilou. 3. Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. – Din magh., sb. tok.

toc³ sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 194/5 / V: (pop) tioc sn, (reg) tioacă, tiocă sf / Pl: ~uri, (îvr) ~ure / E: mg tok cf srb tok] 1 Cutie de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente. 2 Teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). 3 (Îrg) Tolbă (1) pentru săgeți. 4 (Rar) Teacă de sabie. 5 Teacă în care se păstrează cutea pentru coasă Si: (reg) tiocuș (2). 6 (Reg) Vas de lemn în care se păstrează brânză, lapte, apă etc. Si: (reg) bărbânță. 7 (Reg) Vas făcut dintr-un trunchi² de copac scobit, în care se opăresc rufele. 8 (Reg; îf tioc) Ceaun mic. 9 (Ban; îaf) Ciob (1). 10 (Trs) Pâlnie făcută din scoarță de arbore (mai ales de brad), în care se pune rășină. 11 (Reg) Cornet de hârtie Si: (reg) tiocuș (3). 12 (Trs) Învelitoare în care se pun penele unei perne Si: (reg) coș, dos, tocar (1). 13 (Reg) Veșcă făcută din coajă de copac, așezată înjurai pietrelor morii țărănești pentrua împiedica risipirea făinii Si: (pop) ocol, văcălie, (reg) obod. 14 (Trs) Membrană în care este învelit bobul unor plante (mai ales la grâu) Si: (pop) cămașă, găoace. 15 (Înv; îf tioc) Caliciu la flori. 16 (Reg) Boboc de floare. 17 (Reg) Înveliș al cornului la bou. 18 (Reg) Cochilie a melcului. 19 (Ban; îf tioc) Polonic. 20 (Reg) Cupă la moară. 21 (Reg; îf tiocă) Groapă în pământ, căptușită cu scânduri, care se folosește pentru stingerea varului Si: varniță. 22 (Reg; îf tioc) Gaură în pământ, la jocul în nasturi. 23 Cadru de lemn, de metal etc., în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. 24 (Dlg) Matcă. 25 (Dlg) Partea de jos a rindelei în care intră cuțitul. 26 Ustensilă pentru scris (cu cerneală sau cu tuș), constituită dintr-o tijă prevăzută la un capăt cu un dispozitiv de prindere a peniței Si: condei, (reg) tonjâc. 27 (Șîs ~ rezervor) Stilou. 28 (Reg) Țigaret. 29 (Olt) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 30 (Olt) Melodie după care se execută dansul tocul¹ (29). 31 (Reg) Cutie de chibrituri.

toc¹ [At: VLAHUȚĂ, ap. TDRG / V: ~a / E: fo] 1-2 sn, i (Rep) (Cuvânt care) imită zgomotul produs de o ciocănitură, de o lovitură într-un obiect sau într-un material dur. 3-4 sn, i (Reg; rep) (Cuvânt care) redă strigătul caracteristic al bibilicii. 5 i (Reg; rep) Cuvânt cu care se cheamă mieii la supt. 6 sn (Reg) Clopot la oi.

toc⁴ sn [At: POLIZU / Pl: ~uri / E: bg ток] Partea mai ridicată de pe talpa încălțămintei, care corespunde călcâiului.

toc² sm [At: KLEIN, D. 439 / Pl: ? / E: mg tok] (Iht; Trs) Șip² (Acipenser sturio).

TOC², tocuri, s. n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦ Spec. (Rar) Teacă de sabie. 2. Unealtă de scris cu cerneală făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. ◊ Toc rezervor = stilou. 3. Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. – Din magh., scr. tok.

TOC², tocuri, s. n. 1. Cutie de lemn, de metal sau de piele, putînd avea diverse forme și mărimi și în care se păstrează anumite arme, instrumente sau aparate; teacă de piele, de carton etc. în care se țin obiecte mici (piepteni, ochelari etc.). Deodată Mișu se dădu îndărăt, scotocindu-și tocul revolverului. DUMITRIU, N. 123. Ana Lipan își cercetă în oglinda poșetei obrazul și răsuci roșul în tocul de metal. C. PETRESCU, C. V. 197. Două tocuri de pieptine de catife... cu fluturi. ALECSANDRI, T. I 141. Păstorul la care șădem mi-au dat o părechi de călămări foarte frumoase și fimeia lui un toc de ceasornic. KOGĂLNICEANU, S. 78. ♦ (Rar) Teacă de sabie. Gheorghilaș nu se-nvoia, Sabia din toc scotea, Pe nalt cer o ascuțea. BIBICESCU, P. P. 337. ♦ (Rar) Cornet de hîrtie. Ana își descărcă toată indignarea pe Sabina, care sosea cu tocul de castane. C. PETRESCU, C. V. 116. 2. Cadru de lemn (mai rar de metal) în care se fixează, la o construcție, ușile și ferestrele. Pe lîngă unelte de gospodărie sătească, meșteri tîmplari produceau în serie tocuri de ferestre, mese și scaune de tei. SADOVEANU, M. C. 111. Dădu să-i lucreze un dulgher tocuri pentru uși și ferestre. CAMIL PETRESCU, O. I 82. [Încăperile] răspundeau toate în horă, prin niște uși cu tocuri de piatră. ODOBESCU, S. I 128. 3. Unealtă de scris, făcută din lemn, os sau metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. V. pană. După douăzeci și patru de semnături, colonelul a lăsat tocul jos. SAHIA, N. 72. Căpitanul, cu tocul în mînă, cu foaia albă dinainte, alunecă tot mai adînc în ipotezele fără sfîrșit ale unei metafizici încîlcite. BART, S. M. 78. Să învețe... mai tîrziu a învîrti tocul chiar și pe hîrtie, ca niște logofeți. DELAVRANCEA, S. 217. ◊ Toc rezervor = stilou.

TOC¹ interj. (De obicei repetat) Cuvînt care redă zgomotul produs de lovituri puternice într-un obiect sau într-un material tare. Bătea nepăsător în poartă: toc! toc! toc! I. BOTEZ, ȘC. 176. N-ai nici cînd închide ochii, căci te cheamă toc, toc, toc! Toc, toc, toc! la rugăciune. CONTEMPORANUL, I 405. ◊ (Substantivat) Toc-tocul bastonului purtat de orb a sunat adesea chiar sub fereastra unde tînărul... migălea... versurile lui. V. ROM. ianuarie 1954, 155.

TOC³, tocuri, s. n. Partea de pe talpa încălțămintei corespunzînd călcîiului, formată din bucăți de piele suprapuse sau, uneori, din lemn. Pantofi decoltați, vîrîți în niște galoși cu tocuri nespus de înalte. I. BOTEZ, ȘC. 111. Cu tocul de la cizmă trase o linie lungă pe pămînt. D. ZAMFIRESCU, R. 141. Un ofițer... își ciocni tocurile. VLAHUȚĂ, O. A. 267. Papuci roșiori, Pe la toc cu flori, Mult jucători. TEODORESCU, P. P. 78.

-TOC elem. toco¹-.

TOC² ~uri m. Unealtă de scris în formă de bețișor, prevăzut la un capăt cu un dispozitiv în care se introduce penița; condei. ◊ ~ rezervor toc având un rezervor umplut cu cerneală, care ajunge automat până la vârful peniței; stilou. /<ung., sb. tok

TOC⁴ ~uri n. 1) Cutie specială în care se țin unele obiecte sau instrumente. ~ de ochelari. 2) rar Teacă de sabie. 3) Cadru prins în zidărie, în care se fixează ușile și ferestrele. /<ung., sb. tok

TOC¹ interj. (se folosește, de obicei repetat, pentru a reda zgomotul produs de o lovitură sau de o ciocnitură într-un obiect tare). /Onomat.

TOC³ ~uri n. Partea de dinapoi, mai ridicată, a tălpii la încălțăminte; călcâi. Pantofi cu ~ înalt. /<bulg. tok

toc n. 1. cutie lungăreață de păstrat ceva; 2. cutioară de carton sau lemn de mărimea lucrului păstrat; 3. teacă de piele, atârnată de oblâncul șelei, de ținut pistoalele; 4. tocul, prins de brâu cu un cârlig, în care țăranul ține gresia sau cutea; 5. suport de ușă sau de fereastră: uși cu tocuri de piatră OD.; 6. partea din afară a cornului; 7. văcălia morii; 8. un fel de mâner la capătul căruia se fixează penițele de scris. [Croat TOK, teacă].

toc! int. imită sgomotul lovirii a două corpuri: toc! toc! [Onomatopee].

toc n. călcâiu de încălțăminte, partea mai groasă și mai ridicată a încălțămintelor sub călcâie: ghete cu tocul înalt. [Cf. it. TOCCO, bucată (de lemn)].

1) toc n., pl. urĭ (ung. sîrb. tok, toc, cutie. V. chĭoc). Cutie de forma obĭectuluĭ pe care trebuĭe să-l păstreze (precum: cutia în care se poartă un instrument muzical, o tabachere, un binoclu, niște ochelarĭ, niște compasurĭ, o armă de foc, maĭ ales un pistol ș. a.). Vasu de tinichea în care cosașu-șĭ ține cutea cînd cosește. Cadru (pervazu) ușiĭ saŭ ferestreĭ (V. ușor 1). Partea de afară a cornuluĭ la boŭ. Cornet de bomboane. Sud. Condeĭ de scris (adică „tocu penițeĭ”, bucata de tinichea care ține penița). – În nord teoc (o silabă). În Ban. teoc, cĭob, hîrb, pl. și teoace. V. cîlîf.

3) toc, a -á v. intr. (d. interj. toc saŭ lat. pop. tõccare, tot onomatopeĭe; it. toccare, pv. tocar, fr. toucher, toquer, sp. pg. tocar. – El toacă, să toace). Bat toaca: popa nu toacă de doŭă orĭ pentr’o babă surdă. Clămpănesc, bat din cĭoc: barza toacă. Clămpănesc, vorbesc mult: ĭa nu maĭ toca la urechea mea, ĭa nu-mĭ toca la cap, toată ziŭa îțĭ toacă gura. V. tr. Vorbesc mult: a toca cîte’n lună și’n soare. Taĭ carnea cu satîru (saŭ cu mașina) în bucățele foarte micĭ ca să fac chiftele (în nord hăcuĭesc): a toca carne, carne tocată. Fig. Iron. Risipesc, mănînc: șĭ-a tocat averea la chefurĭ. Ruinez, scurg de parale: prieteniĭ l-aŭ tocat.

4) toc, interj. care arată lovirea în lemn orĭ ceva asemenea: aud toc-toc la ușă (bate cineva la ușă). V. tîc, boc, cĭoc, poc. V. și tip.

2) toc n., pl. urĭ (ung. tak, pingea, d. it. tacco, toc, călcîĭ. D. rom. vine bg. tok, id., deosebit de tok, curs, curent). Vest. Călcîĭ la încălțăminte: un prichindel cu tocurĭ înalte.

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz. și tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Lat. *toccare.

tioacă³ sf vz toc³

tioc² sn vz toc³

tiocă sf vz toc³

toca¹ [At: VARLAAM, C. 435 / Pzi: toc, (îvr) tochez / E: ml *toccare] 1 vi A bate toaca (1). 2 vi (Reg; îlav) Unde popa nu toacă Foarte departe. 3 vi (Pop; șîe a ~ din gură sau a-i ~ (cuiva) gura (ca o moară sau ca melițoiul, ca o râșniță etc.) A vorbi într-una Si: (pfm) a flecări, a sporovăi. 4 vt (Pop; îe) A ~ (la) verzi și uscate sau a ~ câte-n lună și-n soare A spune fel de fel de nimicuri. 5-6 vti (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) la ureche (sau la cap) ori a ~ (pe cineva) la (sau în) cap sau a ~ capul (cuiva) A sâcâi pe cineva cu același lucm. 7 vi (Reg; îe) A ~ pe vătrai A sta degeaba. 8 vi (Mun; îe) A ~ pe vatră A duce viață grea, plină de lipsuri. 9 vi (Olt; îe) Toacă pe vătrai Se spune despre un om care a sărăcit. 10 vt (Îc) Toacă-gură Persoană care vorbește mult Si: guraliv, limbut. 11 vi (Reg) A lovi în ceva. 12 vi (Reg) A ciocăni. 13 vi (D. berze) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea deasă și repetată a celor două părți ale ciocului. 14 vi (D. mitraliere) A produce sunete scurte și dese în timpul tragerii. 15 vt A tăia un material în bucăți foarte mărunte (transformându-l în pastă), prin lovituri repetate, cu un instrument tăios sau cu ajutorul unor mașini speciale Si: (reg) a tocăla¹ (2), a tocăni (5). 16 vt (Reg; îe) A-i ~ gura bureți A vorbi repede, spunând lucruri neînsemnate. 17 vt (Reg; îe) A ~ la bureți (sau la castraveți, la varză) A tremura foarte tare (de frig). 18 vt (Reg; c. i. pământ) A mărunți. 19 vt (Reg) A sparge lemne pentru foc. 20 vt (Îrg) A omorî (tăind în bucăți) Si: a nimici. 21 vt (Fam; fig) A risipi bani, avere etc. 22 vt (Reg; fig) A (o) ~ la papuc A risipi averea (la petreceri și la jocuri de noroc). 23 vt (Fam; fig) A sărăci pe cineva. 24 vr (D. păr) A se despica. 25 vr (D. țesături) A se destrăma din cauza folosirii îndelungate. 26 vt (Subiectul indică molii) A deteriora o țesătură.

toca² i vz toc¹

toco²- [At: DN³ / E: fr, it toco-] Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1-2 (Referitor la) naștere. 3 Natal.

țoc¹ [At: GORJAN, H. I, 70/28 / E: fo] (Are) 1 i (Fam) Cuvânt care imită zgomotul produs de sărut. 2 i (Fam) Cuvânt care imită zgomotul produs de supt. 3 s Sărut zgomotos. 4 i (Reg) Cuvânt care redă zgomotul produs prin lovirea unor obiecte, prin ciocănire etc. 5 i (Reg) Cuvânt cu care se cheamă porcii.

țoc² sn [At: GHEȚIE, R. M. / Pl: ~uri / E: ger Zug(stuhl)] (Trs) Suport pe care se fixează pieptenele de dărăcit Si: darac.

țoc-în-poc si [At: MÎNDRESCU, I. G. 98 / V: țoc-un-poc (S și: țocunpoc), țocumpoc, țoac-în-poac, țac-în-pac, țeac-un-pac (S și: țeacunpac) / E: ger (mit) Sack und Pack, mg cakompakk] 1 (Reg; Îlav) Cu ~ Cu toate lucrurile pe care le are cineva. 2 (Pex; îal) Cu totul. 3 (Arg; îe) A fi agățat cu ~ A fi prins asupra faptului.

ȚOC! interj. Imită sărutatul: se repede la dînsa și-o sărută, ~! ~! (sad.) [onom.].

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia în bucăți foarte mărunte. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A cheltui fără chibzuială, a risipi bani, averi. ♦ A duce pe cineva la ruină, obligându-l la cheltuieli nechibzuite; a face pe cineva să sărăcească. 3. Intranz., Tranz. A bate, a ciocăni, a lovi. ♦ Fig. A flecări, a sporovăi. ◊ Expr. A-i toca cuiva la ureche (sau la cap) sau a toca pe cineva la cap = a spune mereu același lucru, a bate pe cineva la cap cu același lucru, a plictisi. A toca la verzi și uscate sau a toca câte-n lună și-n soare = a vorbi mult și fără rost. 4. Intranz. A bate toaca. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe. ♦ (Despre o armă) A bubui la intervale dese; a păcăni. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. – Din lat. *toccare.

TOCA, toc, vb. I. 1. Tranz. A tăia un material în bucăți foarte mărunte (uneori reducîndu-l la o pastă) prin lovituri repetate cu un instrument tăios sau utilizînd mașini speciale. Dumitrache, adună urzici, toacă-le, fierbe-le, amestecă-le cu tărîțe și dă-le la rațe. STANCU, D. 6. Răsuceai de asemeni o funie de cîlți... și pe urmă tocai cîlții mărunt pe o buturugă, c-un toporaș. PAS, Z. I 37. Stăteau toți ca niște bușteni, pe care ai fi putut să toci toată pădurea. GALACTION, O. I 271. ◊ Fig. Plumbii toacă nemilos îngrăditura cu nuiele împletite. DUMITRIU, N. 214. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la bunuri materiale) A cheltui fără chibzuială, a risipi. Se miră cum am putut, în asemenea timpuri, să-mi toc trei moșteniri. C. PETRESCU, C. V. 200. Își tocase moștenirea de la părinți, iaca ce făcuse! DELAVRANCEA, O. II 326. S-a îndrăgit cu vătaful lui de curte și-i toacă starea fără mustrare de cuget. FILIMON, C. 219. ♦ (Cu privire la persoane) A duce la ruină, prin cheltuieli nechibzuite; a face să sărăcească. A divorțat de Pascalopol, după ce l-a tocat, și acum e prin Spania. CĂLINESCU, E. O. II 320. Unii spun că Brumaru trăiește din expediente de club, iar alții că ar fi bogat și Nadina îl toacă îngrozitor. REBREANU, R. I 254. 3. Intranz. A îndruga multe și mărunte; a flecări, a sporovăi. De ani de zile toca despre eroi, patrie... și la cel dintîi obuz, a fugit. CAMILAR, N. I 64. Ce rost își are pofta nebună a șerpișorilor mei de copii aici, cînd eu ți-am tocat despre bielă? SAHIA, N. 32. Le toacă gura în neștire, Se bat cu morile de vînt. VLAHUȚĂ, P. 53. ◊ Expr. A toca cuiva la ureche (sau la cap) sau (tranz.) a toca pe cineva la cap = a spune (cuiva) multe și mărunte, a plictisi pe cineva cu același lucru; a flecări. D-nul director, cu consoarta după el, nu-l slăbește și-i toacă la ureche. VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. Că doar n-am să-ți toc la ureche pînă mîne. ALECSANDRI, T. I 110. El iubea liniștea și copiii îi tocau la cap toată ziua. NEGRUZZI, S. I 206. A-i toca cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită) v. gură (I 3). (Tranz.) A toca la verzi și uscate sau a toca cîte-n lună și în soare = a povesti tot felul de baliverne, a spune verzi și uscate. 4. Intranz. A bate, a ciocăni, a lovi, a bocăni. După zidul morii, mulțimi de mitraliere prinseră a toca. CAMILAR, N. I 82. O mitralieră toacă departe, dar lovește prea scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 399. El au tocat la ușă, și ea au întrebat că cine-i acolo. SBIERA, P. 84. ◊ Tranz. Îmi vine să-l toc în cap, să-l omor... că încă atîta năcaz nime nu mi-a făcut. RETEGANUL, P. IV 25. 5. Intranz. A bate toaca. Cuvioșii părinți au tocat, au dat clopotelor grai. GALACTION, O. I 217. Popa-n toacă, toacă La biserica din sat. MACEDONSKI, O. I 86. Nu se auzea de dimineață pînă în sară decît tocînd și trăgînd clopotele. NEGRUZZI, S. I 226. Cînd toca la Radu-vodă, Eu stam cu puica de vorbă. TEODORESCU, P. P. 312. Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă. (Fig.) Crăcile uscate se băteau una de alta, sunau în depărtări, tocînd în clopotnițele singurătăților. CAMILAR, N. II 271. Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. EMINESCU, O. I 69. ◊ Expr. Unde popa nu toacă = foarte departe, unde și-a înțărcat dracul copiii. Vă duceți... În baltă, trestie, pustietate, Unde popa nu toacă, Unde fata nu gioacă. ALECSANDRI, P. P. 10. ♦ (Despre păsări) A produce un zgomot caracteristic, lovindu-și una de alta, în mod ritmic, cele două părți ale ciocului. Cocostîrcii, înfipți într-un picior, Dau gîtul peste aripi, tocînd din ciocul lor. ALECSANDRI, P. III 39.

ȚOC¹ interj. (Adesea repetat) Onomatopee care redă zgomotul sărutatului și al suptului. Ea se pleacă să te ridice și tu «țoc, țoc». DAVIDOGLU, O. 49. Se repede la dînsa ș-o sărută, țoc, țoc! SADOVEANU, la TDRG. Eu sînt gata să fac semne și minuni pentru dragostea ta, ah! (țoc, și iar îl sărută). GORJAN, H. I 70.

ȚOC², țocuri, s. n. Scaun special pe care se așază pieptenele de dărăcit. S-au pus la cină. Fata sta la țoc. COȘBUC, P. I 249.

TOCO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) naștere”, „natal”, „natalitate”. [< fr., it. toco-, cf. gr. tokos].

TOCO¹-, -TOC, -TOCHIE, -TOCIE elem. „naștere, procreare, înmulțire”. (< fr. toco-, -toque, -tokie, -tocie, cf. gr. tokos)

A TOCA toc 1. tranz. 1) (materiale sau alimente)A tăia în bucăți mici (cu ajutorul unui cuțit sau al unei mașini speciale). 2) fig. fam. (bani sau bunuri materiale) A risipi în mod nechibzuit; a irosi; a risipi; a cheltui. 2. intranz. 1) A bate toaca. 2) A vorbi mult și repede (ca o toacă). ◊ A-i ~ cuiva la ureche (sau la cap) a plictisi pe cineva, spunându-i mereu aceleași lucruri; a-i bate cuiva capul. ~ la verzi și uscate a flecări. 3) (despre arme) A țăcăni întruna. 4) (despre păsări, mai ales despre berze) A produce un sunet caracteristic prin lovirea repetată a celor două părți ale ciocului. /<lat. toccare

ȚOC interj. (se folosește pentru a reda zgomotul produs în timpul sărutului sau al suptului). /Onomat.

tioc n. Mold. V. toc.

toacă-gura m. fam. flecar.

tocà v. 1. se zice de strigătul berzei; 2. fam. a spune vrute și nevrute, a vorbi întruna: a toca câte în lună și în soare, îi toacă gura; 3. a anunța serviciul divin bătând toaca: acum toacă de leturghie; 4. a trage clopotele: toacă la biserică; 5. a lovi tare: îi toacă în cap; 6 a tăia în mici bucăți; a toca carne; 7. fig. a ruina, a risipi: la tocat, și-a tocat starea. [Verb de origină imitativă (cf. toc!)].

țoc! int. imită sgomotul sărutatului repede sau al suptului pruncilor. [Onomatopee].

țoc, interj. care arată zgomotu buzelor cînd apucă țîța saŭ zgomotu sărutăriĭ; interj. cu care se cheamă porciĭ.

toc¹ s. n., pl. tocuri

toc²/toc-toc interj.

toc² s. n., pl. tocuri

!toc¹/toc-toc interj.

toc/toc-toc interj.

toc (de protejat obiecte, de scris, la ușă, la pantof) s. n., pl. tocuri

toc interj.

toc, toc interj.

toc, -curi.

toc-toc v. toc²

toca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. toc, 2 sg. toci, 3 toacă; imperf. 1 tocam; conj. prez. 1 sg. să toc, 3 să toace; imper. 2 sg. afirm. toacă

țoc²/țoc-țoc (fam.) interj.

țoc¹ (reg.) s. n., pl. țocuri

țoc-țoc v. țoc²

toc-toc v. toc

toca (a ~) vb., ind. prez. 3 toacă

țoc¹/țoc-țoc (fam.) interj.

țoc² (reg.) s. n., pl. țocuri

țoc-țoc v. țoc¹

toca vb., ind. prez. 1 sg. toc, 3 sg. și pl. toacă

țoc s. n., pl. țocuri

toc (-curi), s. n. – 1. Teacă, învelitoare. – 2. Vas de lemn dintr-o singură bucată, putină. – 3. Cadru de ușă sau de fereastră. – 4. Condei. – 5. Cutie în care se ține piatra de ascuțit. – 6. (Rar) Cornet. – Var. Mold. tioc. Sl. tokŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 68; cf. Gáldi, Dict., 164), cf. sb., cr., slov., mag. tok.

toc interj. – Poc, trosc; imită zgomotul de lovitură, de bătaie. Creație expresivă, cf. tic, tac, cioc, boc, poc. – Der. toc, s. n. (partea mai ridicată a tălpii la încălțăminte), datorită zgomotului pe care-l produce (după Cihac, II, 707, Tiktin și Candrea, din it. taccone, prin intermediul ngr. ταϰούνι, sau al bg. takun, tokun, tok, cf. Bernard 42; dar această der. este dificilă și ultima formă din bg. ar putea proveni din rom.); toacă, s. f. (bucată de lemn uscat sau de fier turnat, al cărui sunet înlocuiește în mănăstiri dangătul clopotelor; dangăt, bătaie de clopot; numele popular al unei constelații, Pegas), cd. calabr. tocco, care denumește un instrument asemănător (it. raganello), alb. tokë (Philippide, II, 737; der. din alb., sugerată de Cihac, II, 720, este improbabilă); tocălie, s. f. (toacă; hădărag, titirez, morișcă de vînt pentru a speria păsările; piedică la războiul de țesut), cu l expresiv; toca, vb. (a bate, a bate la ușă; a trage clopotele; a tropăi; a sparge lemne; a mărunți, a tăia mărunt; a face praf, a sfărîma, a face pulbere; a risipi, a irosi; a ruina, a-și pierde averea; a pisălogi, a plictisi; a flecări, a trăncăni; a clămpăni berzele din cioc), mr. toc, tucat, tucare, cf. Schuchardt, ZRPh., XXII, 397 și REW 8767 (după Densusianu, Hlr., 198; Pușcariu 1746 și Candrea, de la un lat. *toccāre, cf. it. toccare, prov., cat., sp., port. tocar, fr. toucher); tocăni, vb. (a bate; a pisa, a tăia mărunt), cu suf. expresiv -ni; tocană, s. f. (mîncare cu carne tăiată mărunt și fiartă înăbușit; Maram., terci de mălai); tocănit, s. n. (bătut); tocător, s. n. (fund de bucătărie); tocătoare, s. f. (fund); tocătură, s. f. (carne tocată; tăietură). – Din rom. provin mag. tóka „scîndură de tocat” și tokány „tocătură” (Edelspacher 23).

țoc interj. – Imită zgomotul unui sărut. – Var. Trans. țuc. Creație expresivă. – Der. țocăi, vb. (a săruta; a suge); țuca, vb. (Trans., a săruta), cf. ALR, I, 99; țugsui, vb. (a suge; a bea), cuvînt rar, folosit de Ispirescu, pare contaminat cu țuguia (după Candrea, legat de bg. cukam „a bea”).

-TOC „care naște, care procreează, care reproduce”. ◊ gr. tokos „naștere, zămislire” > fr. -toque > rom. -toc.

-TOCHIE (-TOCIE, -TOHIE, -TOKIE) „naștere, procreație, înmulțire”. ◊ gr. tokos „copil, urmaș” > fr. -tokie și -tocie, germ. -tokie și -tocie, it. -tocia, engl. -toky și -tokia > rom. -tochie, -tocie, -tohie și -tokie.

-TOCIE, v. -TOCHIE.

TOCO- „naștere, procreație, înmulțire”. ◊ gr. tokos „naștere, urmaș” > fr. toco-, it. id., germ. toko-, engl. toco- și toko- > rom. toco-. □ ~cist (v. -cist), s. n., celulă diploidă în care are loc o diviziune reducțională; sin. tocospor; ~dinamometru (v. dinamo-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru înregistrarea forței de contracție a uterului; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de naștere; ~graf (v. -graf), s. n., aparat pentru înregistrarea grafică a frecvenței și a intensității contracției uterine; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul formelor de naștere; ~spor (v. -spor), s. m., tococist*; ~stom (v. -stom), s. m., orificiu de depunere a ouălor la viermii botriocefali.

-TOHIE, v. -TOCHIE.

-TOKIE, v. -TOCHIE.

TOC subst. (cutie, cadru, condei etc.), cf. subst. toacă și vb. a toca. 1. Toc, Toader (BC IV 184); – fam. (C Ștef; 16 A I 6, 13; 17 A I 55). 2. Toca, Gh. (AO XVI 345); – P., ard. (Var 125); Piscul Tocei t. (17 B II 434). 3. Tocar, V., mold., act. Coincidențe: blg. Toкo sint. < Todor.

ȚOC, b. (Ard); Țoculești, mold.; -escu, act.

a avea tocuri de asfalt expr. (iron. – d. prostituate) a acosta clienții pe stradă

a toca (pe cineva) la cap expr. a spune mereu același lucru, a plictisi.

a toca banii (cuiva) expr. a cheltui banii (cuiva).

a toca câte-n lună și-n soare expr. a vorbi mult și fără rost.

a trage (cuiva) un toc de bătaie expr. a bate foarte tare (pe cineva).

a-i toca (cuiva) la ureche expr. v. a toca la cap.

toca, toc v. t. 1. a cheltui fără chibzuință 2. a bate, a lovi 3. a flecări, a sporovăi

țoc! interj. cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut

TOC s. I. portochelari. II. 1. condei. (~ cu peniță.) 2. toc rezervor = stilou, (rar) stilograf. (Scrie cu ~.) III. 1. cadru, cercevea, ramă. (~ de fereastră.) 2. (TEHN.) matcă. (~ de la colțarul dulgherului.)

TOC s. v. cornet, dos, fișic, polonic, putină, șiștar, teacă, tolbă.

TOC interj. cioc! (~!, ~!, se aude în ușă.)

TOC s. (Mold.) călcâi. (~ la încălțăminte.)

TOC s. 1. portochelari. 2. condei. (~ cu peniță.) 3. toc rezervor = stilou, (rar) stilograf. (Scrie cu ~.) 4. cadru, cercevea, ramă. (~ de fereastră.) 5. (TEHN.) matcă. (~ de la colțarul dulgherului.)

toc s. v. CORNET. DOS. FIȘIC. POLONIC. PUTINĂ. ȘIȘTAR. TEACĂ. TOLBĂ.

TOC interj. cioc! (~! ~! se aude la ușă.)

TOC s. (Mold.) călcîi. (~ la încălțăminte.)

TOACĂ-GURĂ s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

TOCA vb. a mărunți, (reg.) a tocăni, (Mold.) a hăcui. (A ~ furaje, ceapă.)

TOCA vb. v. arunca, azvârli, bate, bocăni, bodogăni, calici, cheltui, cicăli, ciocăni, dăscăli, flecări, irosi, izbi, împrăștia, îndruga, lovi, păcăni, pălăvrăgi, pârâi, plictisi, pocăni, prăpădi, răpăi, risipi, ruina, sărăci, scăpăta, sâcâi, sporovăi, trăncăni, țăcăni, zvârli.

ȚOC s. v. gură, sărut, sărutare.

toacă-gură s., adj. v. CLĂNȚĂU. FLECAR. GURALIV. LIMBUT. PALAVRAGIU. VORBĂ-LUNGĂ. VORBĂREȚ.

TOCA vb. a mărunți, (reg.) a tocăni, (Mold.) a hăcui. (A ~ furaje, ceapă.)

toca vb. v. ARUNCA. AZVÎRLI. BATE. BOCĂNI. BODOGĂNI. CALICI. CHELTUI. CICĂLI. CIOCĂNI. DĂSCĂLI. FLECĂRI. IROSI. IZBI. ÎMPRĂȘTIA. ÎNDRUGA. LOVI. PĂCĂNI. PĂLĂVRĂGI. PÎRÎI. PLICTISI. POCĂNI. PRĂPĂDI. RĂPĂI. RISIPI. RUINA. SĂRĂCI. SCĂPĂTA. SÎCÎI. SPOROVĂI. TRĂNCĂNI. ȚĂCĂNI. ZVÎRLI.

țoc s. v. GURĂ. SĂRUT. SĂRUTARE.

toc, tocuri, s.n. 1. Teacă. 2. Vas de lemn în forma unui trunchi de con; bute, bărbânță, putină; cofă, jântălău. 3. Învelitoare, pânză în care se pun penele la pernă; dos de perină, perinoc, toc de căpătâi. 4. Cadru de ușă sau de fereastră. 5. Condei. 6. (min.) Covată din lemn sau metalică, cu două mânere, care servea la încărcatul minereului din abataj în vasul de transport. ■ (cu sensul de „dos de perină”) Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). – Din sl., magh. tok (DEX, MDA).

toc, tocuri, s.n. – 1. Teacă. 2. Vas de lemn în forma unui trunchi de con; bute, bărbânță, putină; cofă, jântălău (ALRRM, 1971: 356). 3. Învelitoare, pânză în care se pun penele la pernă; dos de perină, perinoc, toc de căpătâi. Termen specific subdialectului crișean (Tratat, 1984: 285). 4. Cadru de ușă sau de fereastră. 5. Condei. – Din sl., magh. tok (DEX, MDA).

toc, -uri, s.n. – 1. Teacă. 2. Vas de lemn în forma unui trunchi de con; bute, bărbânță, putină; cofă, jântălău (ALR 1971: 356). 3. Învelitoare, pânză în care se pun penele la pernă; dos de perină, perinoc, toc de căpătâi. 4. Cadru de ușă sau de fereastră. 5. Condei. – Sl. tokŭ, cf. magh. tok.

țoc, s.n. (în expr.) Cu țoc în poc = cu toată avuția; cu toate hodrobeiele: „C-om mere cu țoc în poc / Până ce-om ajunge în foc; / Vom merge cu pușca-n spate / Până-n ceasul cel de moarte” (Brediceanu, 1957: 35). – Reproduce expresia germ. mit Sack und Pack (Graur).