SILIȘTE, siliști, s. f. 1. (În Evul Mediu, în Țările Române) Locul pe care fusese sau pe care era așezat un sat; vatra satului. ♦ (Reg.) Loc de casă. 2. (Pop.) Loc necultivat, bun pentru cultura cerealelor, sau loc plantat cu pomi (în apropierea sau în vatra satului). ♦ (Reg.) Pășune. [Acc. și: siliște. – Var.: (reg.) sâliște (acc. și: săliște), seliște s. f.] – Din sl. selište.

siliște sf [At: (a. 1537) BUL. COM. IST. V, 179 / V: (îvp) săl~ (A și: săliște), sel~, (înv) sileș, (reg) saliș~, (îvr) săleș~ / Pl: ~ti, (reg) / E: vsl сєлиштє] 1 (Îvp) Vatră (a satului). 2 (Pex) Sat (4). 3 (Reg; îe) A fi mâncat (cineva) de ~ti pustii A fi sătul de necazuri și nevoi. 4 (Reg; îe) A lăsa ~ (pe cineva) A sărăci (pe cineva). 5 (Îrg) Loc de casă. 6 (Olt;Mol) Loc îngrădit lângă o casă țărănească. 7 (Îrg) Loc necultivat, bun pentru cultura cerealelor. 8 (Reg) Miriște. 9 (Îvr) Pășune. 10 (Reg) Loc plan expus vânturilor. 11 (Reg) Porțiune de pământ plantată cu pomi (în vatra satului).

SILIȘTE, siliști, s. f. 1. Denumire dată în evul mediu, în țările române, locului pe care fusese sau pe care era așezat un sat; vatra satului. ♦ (Reg.) Loc de casă. 2. (Pop.) Loc necultivat, bun pentru cultura cerealelor, sau loc plantat cu pomi (în apropierea sau în vatra satului). ♦ (Reg.) Pășune. [Acc. și: siliște. – Var.: (reg.) săliște (acc. și: săliște), seliște s. f.] – Din sl. selište.

SILIȘTE, siliști, s. f. (Învechit) Loc pe care este sau a fost așezat un sat; vatra satului. În a treia și ultimă parte vor fi descrise... și unele vechi siliști sau așezăminte de sate și tîrguri părăsite. ODOBESCU, S. II 165. ♦ Loc necultivat (sau plantat cu pomi). Eram singur și urcam în pasul calului printre siliști și printre brădet tînăr, sădit anume ca să arate drumul și hotarele vecinătăților. GALACTION, O. I 333. Și ei îmi călcară, Prin văi și vîlcele... Porumbiști, miriști Și prin vechi siliști. PĂSCULESCU, L. P. 11. 7 pogoane loc siliște mai mult îmbrăcat cu pomi roditori. I. IONESCU, P. 503. – Accentuat și: siliște. - Variante: săliște (TEODORESCU, P. P. 281), seliște s. f.

siliște f. od. vatra satului: drumul să-l lăsăm la siliștea ’naltă. [Slav. SELĬȘTE, locuință (serb.: loc unde a fost un sat)].

síliște (est), selíște și sălíște (vest) și séliște (vechĭ) f. (vsl. selište, cort, locuință, curte, d. selo, moșie, ogor, d. sĭedeti, a ședea; bș. sîrb. selište, loc unde a fost sat; rut. sélište, colonie, confundat de Românĭ cu silište, loc de luptă; pol. siedliszcze, locuință. V. sedelcă). Locu (vatra) satuluĭ și (maĭ des) locu unde a fost un sat. Olt. Locu semănat din juru satuluĭ orĭ caseĭ.

saliște sf vz siliște

sălește sf vz siliște

săliște sf vz siliște

seliște sf vz siliște

silește sf vz siliște

SĂLIȘTE s. f. v. siliște.

SELIȘTE s. f. v. siliște.

SELIȘTE ~i f. Vatra satului. /<sl. selište

seliște f. V. siliște.

săliște V. siliște.

seliște V. siliște.

siliște (înv., reg.) s. f., g.-d. art. siliștii; pl. siliști

siliște s. f., g.-d. art. siliștii; pl. siliști

siliște s. f., g.-d. art. siliștii; pl. siliști

siliște, -ști.

SILIȘTE s. v. arie, arman, imaș, izlaz, pășune, vatră.

siliște s. v. ARIE. ARMAN. IMAȘ. IZLAZ. PĂȘUNE. VATRĂ.

săliște, săliști, (seliște, siliște), s.f. – (reg.) 1. Pradă: „Apoi tătarii o prădat tot șî o făcut sălișt’e” (Papahagi, 1925: 313; Șieu). 2. Sat pustiit. 3. Locul pe care a fost așezat un sat; vatra satului. 4. Loc necultivat (în apropiere de vatra satului). ♦ (top.) Săliște, sat aparținător de com. Băsești (Codru); Săliștea de Sus, loc. pe Valea Izei (din anul 2004 are statut de oraș); Săliștea de Jos (a.d. 1485) localitate în Maramureșul din dreapta Tisei (Filipașcu, 1940). ♦ Atestat sec. XIV (Mihăilă, 1974). – Din sl. selište „cort, locuință, curte” < selo „moșie, ogor” (Șăineanu, Scriban; Tiktin, Conev, Iordan, cf. DER; DEX, MDA).

săliște, săliști, s.f. – (înv.) 1. Pradă: „Apoi tătarii o prădat tot șî o făcut sălișt’e- pradă” (Papahagi 1925: 313; Șieu). 2. Sat pustiit. 3. Locul pe care a fost așezat un sat; vatra satului. 4. Loc necultivat (în apropiere de vatra satului). – Din sl. selište (Tiktin, Conev, Iordan cf. DER, DEX).

Oprea din Săliște (sec. 18), sfânt martir, țăran luminat din Săliște, jud. Sibiu. Zelos și neînfricat luptător pentru apărarea ortodoxiei împotriva prigoanei dezlănțuite contra credincioșilor transilvăneni care nu voiau unirea cu Roma. Nicolae Oprea împreună cu alții au făcut mai multe drumuri la Cancelaria din Viena, dar a fost aruncat în închisoarea Kufstein din Tirol, unde a suferit martiriul și unde a murit. A fost canonizat de Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Române la 10 octombrie 1955. Este sărbătorit la 21 octombrie.

SĂLIȘTE 1. Depr. tectono-erozivă, parte componentă a Mărginimii Sibiului, situată în zona de contact a m-ților Cindrel cu pod. Secașelor, drenată de pâraiele Sibiel și Pârâul Negru. Depr. S. este separată de depr. Sibiu prin Măgura Beleunța (630 m alt.). Relief de lunci și terase pe care se extind mai multe localități. 2. Oraș în jud. Sibiu, situat în depr. omonimă, la poalele NNE ale m-ților Cindrel, pe Pârâul Negru, în zona Mărginimii Sibiului; 5.793 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată în 1879. Produse textile (țesături din lână) și de marochinărie. Centru pomicol (meri, pruni, peri). Creșterea ovinelor (vestită localitate pentru păstoritul transhumant). Iaz piscicol. Muzeu cu secții de icoane pe sticlă (în satul Sibiel). Orașul S. este renumit prin frumusețea portului popular, a cusăturilor, a sculpturilor și pirogravurilor în lemn (porți, cerdacuri, blidare, furci pentru tors lâna, fluiere, troițe etc.), precum și prin arta folclorului muzical. În sec. 19 și prima jumătate a sec. 20, com. S. a fost vestită pentru producerea vaselor ceramice smălțuite (oale, urcioare, căni, blide etc.), a cojoacelor și pieptarelor cu broderie fină, precum și un important centru de pictură populară, de fierărie și de rotărit – activități mult diminuate sau unele dispărute treptat în a doua jumătate a sec. 20. Declarat oraș la 20 dec. 2003. În S., atestat documentar în 1354, se află bisericile Înălțarea Domnului (1785, cu picturi murale interioare executate în anii 1790-1791 și fresce exterioare din 1791-1810) și Sf. Ioan Botezătorul (sec. 17), iar în satul Sibiel,menționat documentar în 1366, există ruinele cetății Salgo (sec. 12-13) și biserica Sf. Treime (1765-1776, pictată în 1782-1785). Bisericile Sf. Treime (1620, cu unele transformări din 1843 și 1896), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (începutul sec. 18) și Sf. Nicolae-Cacova (1771-1774), în satele Vale, Galeș și Fântânele.

SĂLIȘTEA, com. în jud. Alba, situată în culoarul Orăștiei, la poalele NV ale m-ților Șureanu, pe stg. văii Mureșului; 2.299 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul Tărtăria). Până la 1 ian. 1965, satul și com. S. s-au numit Cioara. În arealul satului Tărtăria au fost descoperite vestigiile unei așezări neolitice, aparținând Culturii Turdaș (milen. 4 î. Hr.), iar în perimetrul satului S., un tezaur dacic (sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr.) compus dintr-o placă de argint decorată (prin ciocănire) cu figuri de războinici, un lanț ornamental și două coliere. În satul S., atestat documentar în 1458, se află mănăstirea Afteia (de călugări), înființată la mijlocul sec. 16 și cunoscută inițial sub numele de de Sihăstria Plăișor, iar din sec. 17 cu denumirea actuală (sau Mănăstirea de la Cioara). De aici a pornit mișcarea în frunte cu călugărul ortodox Sofronie (1759-1761) împotriva Unirii cu Biserica Romei a unei părți din populația românească a Transilvaniei. În 1788, mănăstirea a fost desființată și demolată, din materialul recuperat construindu-se (în 1798) biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (pictată în 1830). Mănăstirea a fost reînființată în 1975.

SĂLIȘTEA DE SUS, oraș în jud. Maramureș, situat în SE depr. Maramureș, la poalele NE ale munților Țibleș, pe cursul superior al râului Iza; 5.185 loc. (2005). Centru de pielărie, cojocărie, de arhitectură și de port popular. În satul S. de S., atestat documentar în 1365, se află două biserici de lemn cu același hram – Sf. Nicolae, una numită biserica Nistoreștilor sau Biserica din Deal (1650, incendiată de tătari în 1717 și refăcută ulterior) și alta biserica Buruienilor sau Biserica din Vale (1722, cu picturi originare). Popas turistic.

SILIȘTEA 1. Com. în jud. Brăila, situată în zona de contact a C. Brăilei cu C. Siretului inferior, pe dr. văii Siretului; 1.855 loc. (2005). Satul S. apare menționat documentar în 1756. Până la 1 ian. 1965, satul și com. S. s-au numit Nazâru. 2. Com. în jud. Constanța, situată în V pod. Carasu, pe râul Tibrind; 1.437 loc. (2005). Nod rutier. 3. Com. în jud. Teleorman, pe cursurile superioare ale râurilor Glavacioc și Sericu; 2.701 loc. (2005). Nod rutier. Expl. de petrol și gaze. Până la 1 ian. 1965, satul și com. S. s-au numit Grosu. Bisericile de lemn Sf. Dumitru (1799) și Sfinții Împărați Constantin și Elena (1800-1810), în satele Butești și Puranii de Sus. 4. V. Siliștea-Gumești.

SILIȘTEA CRUCII, com. în jud. Dolj, situată în C. Desnățuiului, pe râul Baboia; 1.821 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul S.C.). Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena (1850-1852, reparată în 1904), în satul S.C.

SILIȘTEA SEACĂ v. Seaca de Pădure.

SILIȘTEA-GUMEȘTI, com. în jud. Teleorman, situată în C. Găvanu-Burdea, pe cursul superior al văii Râu Câinelui; 2.761 loc. (2005). Moară de cereale (1926). În perioada 1 ian. 1965-17 febr. 1968 satul și com. S.-G. s-au numit Siliștea, iar între 17 febr. 1968 și 20 mai 1996 au purtat numele Siliștea Nouă.

SILIȘTEA-STĂNILEȘTI v. Stănilești.