scălâmba v vz scălâmbăia

scălâmbà v. a se strâmba.

SCĂLÂMB, -Ă, scălâmbi, -e, adj. (Pop. și fam.; despre ființe; adesea substantivat) Cu membrele strâmbe, sucite; schimonosit. ♦ (Despre încălțăminte) Deformat, scâlciat. – Et. nec.

SCĂLÂMBĂIA, scălâmbăi, vb. I. Refl. (Pop și fam.) A se strâmba, a se schimonosi. [Pr.: -bă-ia. – Prez. ind. și: scălămbăiez. – Var.: scălămbăia, scălâmbă vb. I] – Din scălâmb.

scalamb, ~ă a vz scălâmb

scălămbăia v vz scălâmbăia

scălâmb, ~ă a [At: HELIADE, O. I, 174 / P: ~bă-ia / V: (înv) ~limb, (nob) scalamb / Pl: ~i, ~e / E: nct] 1 (Pfm; d. ființe sau părți ale copului lor) Scălâmbăiat (1). 2 (D. manifestări fizice ale ființelor; pex) Scălâmbăiat (2). 3 (D. obiecte, mai ales d. încălțăminte) Care s-a deformat (prin uzură).

scălâmbăi v vz scălâmbăia

scălâmbăia [At: I. GOLESCU, C. / P: ~bă-ia / V: ~ăi, ~ba, ~lăm~, ~limba, ~limbăi / Pzi: scălâmbăi, ~iez / E: scălâmb] 1-2 vrt (Pfm; c. i. ființe sau părți ale corpului lor) A (se) strâmba (3-4). 3 vr (D. oameni, d. fața sau părți ale corpului lor) A face grimase (1). 4 vr (D. oameni) A face nazuri, mofturi.

scălimb a vz scălâmb

scălimba v vz scălâmbăia

scălimbăi v vz scălâmbăia

SCĂLÂMB, -Ă, scălâmbi, -e, adj. (Pop. și fam.; despre ființe; adesea substantivat) Cu membrele strâmbe, sucite; schimonosit. ♦ (Despre încălțăminte) Deformat, scâlciat. – Et. nec.

SCĂLÂMBĂIA, scălâmbăiez, vb. I. Refl. (Pop. și fam.) A se strâmba, a se schimonosi. [Pr.: -bă-ia – Var.: scălămbăia, scălâmba, vb. I.] – Din scălâmb.

SCĂLĂMBĂIA vb. I v. scălîmbăia.

SCĂLÎMB, -Ă, scălîmbi, -e, adj. (Despre ființe, adesea substantivat) Cu membrele corpului strîmbe, sucite, schimonosite. S-a uitat lung la el: «Ascultă, măi scălîmbule!». POPA, V. 269. ♦ (Despre încălțăminte) Scîlciat, deformat. Zîmbi... punîndu-și mîna pe umărul lui Dadaci Nicolaie, care șchiopăta în niște bocanci scălîmbi. CAMILAR, N. I 155. Opincile, din piele de porc, păroase, se tot ascundeau una după alta, ca rușinate că-s așa de mari și de scălîmbe. id. ib. II 367.

SCĂLÎMBA, scălîmbez, vb. I. Tranz. A strîmba, a deforma; fig. a schimba în rău. Nici nu vă mai amăgiți cu deșarta speranță că veți scălîmba vreodată firea romînului. ODOBESCU, S. III 551. ♦ Refl. A se scălîmbăia.

SCĂLÎMBĂIA, scălîmbăiez, vb. I. Refl. (Și în forma scălămbăia) A se schimonosi, a se strîmba, a se poci. Ori de cîte ori ne aflam numai noi doi, se scălămbăia la mine, mă suduia. STANCU, D. 25. Înaintea noastră... scălămbăindu-se și schimonosindu-se țopăia de-a-ndăratelea, fluturînd o năframă neagră, Pirgu. M. I. CARAGIALE, C. 156. – Variantă: scălămbăia vb. I.

SCĂLÂMB ~ă (~i, ~e) rar 1) (despre ființe) Care are membrele strâmbe; sucit. 2) (despre încălțăminte) Care și-a pierdut forma inițială; scâlciat; șonțit. /Orig. nec

A SCĂLÂMBĂIA ~iez tranz. rar A face să se scălâmbăieze. [Sil. -bă-ia] /Din scălâmb

A SE SCĂLÂMBĂIA pers. 3 se ~iază intranz. pop. (mai ales despre încălțăminte) A-și pierde forma inițială (prin întrebuințarea îndelungată sau neglijentă); a se șonți; a se scâlcia; a se scrombi. /Din scălâmb

scălâmb m. om sucit. [Cf. sicilian SCALEMBRU, sucit].

1) scălîmb și scalîmb, -ă adj. (d. scălimb 2. Cp. și cu tălimb). Strîmb spre interior: picĭoare scălîmbe. Cu picĭoarele strîmbe în ăuntru: cal scălîmb. – Uniĭ zic scălîmb afară îld. haĭtiș. – V. haĭtiș.

2) scălîmb și -éz, a -á v. tr. (d. carîmb, ca scîlceĭez, d. călcîĭ și scofîlcesc d. falcă). Strîmb, sucesc, urîțesc: a scălîmba arta. – Și -băĭez. Și sco- (Tut).

scălâmb (pop., fam.) adj. m., pl. scălâmbi; f. scălâmbă, pl. scălâmbe

scălâmbăia (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă scălâmbăi, 3 se scălâmbăie; conj. prez. 1 sg. să mă scălâmbăi, 3 să se scălâmbăie; imper. 2 sg. afirm. scălâmbăie-te; ger. scălâmbăindu-mă

scălâmb (pop., fam.) adj. m., pl. scălâmbi; f. scălâmbă, pl. scălâmbe

!scălâmbăia (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 3 se scălâmbăie; conj. prez. 3 să se scălâmbăie; ger. scălâmbăindu-se

scălâmb adj. m., pl. scălâmbi; f. sg. scălâmbă, pl. scălâmbe

scălâmbăia vb., ind. prez. 1 sg. scălâmbăiez/scălâmbăi; conj. prez. 3 sg. și pl. scălâmbăieze/scălâmbăie; ger. scălâmbăind

SCĂLÂMB adj. v. deformat, diform, hidos, hâd, monstruos, pocit, respingător, schimonosit, scâlciat, slut, strâmb, strâmbat, urât.

SCĂLÂMBĂIA vb. v. afecta, deforma, desfigura, fandosi, maimuțări, poci, prosti, schimonosi, sclifosi, sluți, strâmba, urâți.

scălîmb adj. v. DEFORMAT. DIFORM. HIDOS. HÎD. MONSTRUOS. POCIT. RESPINGĂTOR. SCHIMONOSIT. SCÎLCIAT. SLUT. STRÎMB. STRÎMBAT. URÎT.

scălîmbăia vb. v. AFECTA. DEFORMA. DESFIGURA. FANDOSI. MAIMUȚĂRI. POCI. PROSTI. SCHIMONOSI. SCLIFOSI. SLUȚI. STRÎMBA. URÎȚI.

SCĂLÎMB, SCĂLÎMBĂ, scălîmbi, scălîmbe, adj. Strîmb. (din zgîmboi¹; sau din gr. σκαληνός prin încrucișare cu lat. strambus; cf. it. scalembro)

SCĂLÎMBA, scălîmb, vb. I. Refl. A face grimase, a se schimonosi; a se urîți, a se sluți. (din zgîmboi¹)

scălâmb, -ă, scălâmbi, -e adj. 1. (pop. – d. ființe) cu membre strâmbe / sucite; schimonosit 2. (d. încălțăminte) deformat, scâlciat

scălâmbăi, scălâmbăi v. r. (pop.) a se schimonosi